Jurnalul unei zâne

 Boris Pasternak e născut în aceeași zi cu mine. Copiii mei sunt născuți în aceeași zi cu fiul său din a doua căsătorie. El a câștigat Nobelul, iar eu ... am citit cea mai bună carte a anului!  O carte monumentală despre sufletul poporului rus, trecut prin multe chinuri, revoluții și războaie, prin degradări și umilințe, dar iubind cu acea patimă și acel foc înălțător deasupra suferinței, care renaște, iar și iar, Omul în om! Doctor Jivago este o frescă a războiului civil din 1917, care debutează în urma mai multor revoluții, una dintre ele fiind revoluția din 1905, un punct de plecare al cărții. Prin intermediul figurii Doctorului Jivago și a familiei acestuia, în carte se configurează un tablou autentic al acelor vremuri. Sărăcie, foamete, dezordine, dar mai ales frica pun stăpânire pe oameni. Un moment prielnic pentru putere în care omul își pierde vocea propriei rațiuni și se supune vocii puterii.  E un roman poetic, cu descrieri superbe ale naturii, cu incursiuni filosofice și rel

 Această carte m-a făcut să mă gândesc din nou, cu recunoștință, la literatură, la rolul ei important de a privi larg lumea, de a spune adevăruri istorice care nu-mi oferă doar cunoașterea propriu-zisă, dar care-mi îmbogățește, de asemenea, spiritul, cu emoții și sentimente!  Soția aviatorului este un roman construit din evenimente reale, pe baza întâmplărilor cunoscute, dar și pe baza jurnalelor, cărților scrise de Anne Morrow Lindbergh.  Cartea e scrisă atât de bine încât nu m-a părăsit nicio clipă sentimentul că citesc memoriile naratoarei. Această scriere intimă are puterea de a transpune cititorul în paginile cărții. Pentru mine e o bucurie când primesc de la carte dreptul la o legătură caldă, la prietenie, la îmbrățișare.  La 21 mai 1927 pilotul Charles Lindbergh devine eroul Charles Lindbergh, cel care a efectuat primul zbor transatlantic din istorie, pilotând avionul Spirit of Saint Louis, o legendă vie a aviației, din Long Island până la Paris, timp de 30 de ore, fără oprire. 

 Lumina, blândă și sacră, mângâie sticla ferestrei mari, se așază pe perete și se rostogolește, în mici crâmpeie, pe podea. O prind în bucăți de memorie și o țin strâns. Să n-o pierd. Într-o lume a nopții, lumina e sărbătoarea optimismului sau mai degrabă sărbătoarea speranței!  E prima dată când îl citesc pe Nabokov și nu e Lolita, e o carte jumătate poem, jumătate proză, Foc palid. Astăzi vreau să vorbesc doar despre poem. Despre cealaltă jumătate scriu altă dată.  Emoția lecturii a fost o experiență specială, dar emoția cuvintelor și sensurilor a fost o experiență post lectură. Mă întreb dacă nu asta e rolul poeziei? Să fie mai lungă decât este și să se contopească în sufletul cititorului într-un întreg de necuprins.  Vreau să remarc cu onoare și plăcere rolul important al traducătorului, în acest caz Veronica D. Niculescu. Ludmila Ulițkaia spune despre Nabokov că e un geniu și nu e ușor să-l traduci, dar eu am simțit o plăcere literară citind acest poem, în mare parte datorită trad

Observ, din proprie experiență, că odată cu creșterea copiilor, crește în mine un munte de așteptări de la ei. În unele cazuri răbdarea se evaporă imediat și rămân în mână cu un pumn plin de ocară pe care o arunc peste ei, peste copilăria lor, peste încercările lor de a descoperi viața, testându-și limitele, curajul, frica și testându-mi rolul meu de mamă. Cuvintele pe care le rostesc, energia pe care o împrăștii în jurul meu nu e doar despre direcție, cât e despre sursă, e doar despre mine.   Oricât mi-aș împacheta acțiunile în cuvinte frumoase sau m-aș strecura în spatele unui paravan decorativ, vine o zi inevitabilă cu o întâlnire importantă dintre mine și...mine. Și nu mă refer la singurătate, ci la ziua aia în care-mi aud vocea, mai degrabă șoapta mea interioară. Unii o numesc intuiție, alții o numesc "o prostie", eu o numesc vocea sufletului. Indiferent de rolurile noastre sociale, de vârstă sau de trecut, de situația materială, de liniștea sufletească, orice femeie, l

 Categoria de carte #istoriaprinochiioamenilor Cu cât mai mult mă adâncesc în istorie cu atât mai mult îmi dau seama de cât de multă răutate există......... ............................................în oameni... Istoria e despre oameni, despre fiecare dintre noi, în fiecare zi scriem istorie și aș putea să trec mai departe, ca și până acum, fără să privesc în spate, dar aleg să știu. Astfel îmi permit să înțeleg viziunile mici ale omului pentru că ele se nasc în urma experiențelor trăite. Un strigăt pe Nistru e o carte dureroasă despre războiul transnistrean din 1992. Teoretic, acest război a încetat la sfârșitul lui iulie '92, dar conflictul politic nu s-a soluționat nici astăzi. Un strigăt pe Nistru relatează povestea unui voluntar înrolat în război pentru a ajunge la iubita sa, dar totodată se scrie și istoria neamului nostru din acea perioadă.  De câte atrocități e în stare omul? De ce ne concentrăm mereu pe ceea ce ne dezbină și nu pe ceea ce ne unește? Câți copii și-au pier

 Și mi-a venit să plâng... aproape din senin, asta dacă nu iau în considerare hainele împrăștiate peste tot și dezordinea. Mi-a venit să urlu ca o lupoaică flămândă, dar doar am trântit zgomotos într-un colț de cameră niște lucruri și am vorbit cu altă voce...am strigat cu alt glas. E vocea mea, dar încărcată de supărare, amară de la pelinul care s-a oprit între coastele mele și nu mă lasă să-mi răsuflu disperarea afară. Sunt eu. Peste tot. Rece și caldă. Moale ca iarba proaspătă și dură ca zidul din piatră. Departe și aproape. Aici și acolo. Afară... și mai puțin înăuntru... Asta e originea și paradoxul stărilor mele  - sunt clipă de clipă alături de mine și clipă de clipă departe de mine. Mă preocupă niște fleacuri pe care le ridic la rang de dramă și simt o profundă și agresivă nemulțumire. De sine, de tine, de ceilalți. Mintea-mi totuși e campioană, îmbracă toate stările în măști și fățărnicie. Mintea îmi seduce sufletul și ajung să cred că sunt cine vrea ea să fiu. Eu știu că sunt

 📖 Proiectul Lazarus de Aleksandar Hemon #istoriaprinochiioamenilor  @blackbuttonbooks vă mulțumesc pentru că ați scos la lumină această carte și datorită căreia am pășit pe urmele scriitorului Aleksandar Hemon la Chișinău. Tind să fiu subiectivă în aprecierea acestei mari cărți pentru că o parte din poveste se petrece la Chișinău, iar istoria copilului evreu, Lazarus,  care a scăpat de pogromul din 1903 e de fapt o tragedie la nivel de națiune, iar pentru mine istoria e despre umanitate în general, pentru că micile istorii personale scriu marea istorie.  Aleksandar Hemon, el însuși un emigrant, reușește să împletească istoriile personale cu marea istorie și o face cu o sinceritate uluitoare care-l face vulnerabil în fața cititorului și oare nu asta oferă unei opere de artă valoare?! Scriitorul reconstruiește drumul lui Lazarus de la Chișinău la Chicago, îi oferă un trecut și o istorie, îi oferă amintiri și vise, frici și coșmaruri, iar libertatea pe care Lazarus speră să o găsească l

 #citescscriitoriautohtoni  O poveste de viață împărțită de cele două maluri ale Nistrului, o poveste care-și poartă ecoul în sufletul personajului de-a lungul întregii sale vieți. Nistrul devine el însuși un personaj, am tradus toate scufundările și ieșirile din apă drept scufundări și reîntoarceri în propriul suflet, iar mâlul de la fundul râului e doar tremurul ce zace totdeauna la fundul sufletului.  Experiența războiului prin ochii unui copil e devastatoare, căutarea fratelui, căutarea tatălui devin obsedante pentru că, dincolo de patriotismul și legile războiului, există acea întregire pe care ți-o oferă familia și nimic altceva. Nici anii care trec, nici durerea care zice că se uită, omul e complet atunci când cresc sub el rădăcini, și de multe ori aceste rădăcini sunt mai importante în planul metafizic al vieții.  O carte dedicată mamei, relația mamă-copil e atât de puternică încât chemarea mamei e un fel de pace lăuntrică: "Ma-a-mă! (...) Strigătul acela a acoperit răcnet

 Am fost fascinată de jurnalele acestei curtezane sclipitoare din perioada Belle Epoque - Marthe de Florian! Dacă povestea lui April mi s-a părut previzibilă, atunci Marthe de Florian m-a făcut să văd cu ochii minții acele rochii spumoase, acele terase pline cu oameni și băutură și acel Paris strălucitor, care-ți oferea pe tavă tot ce doreai, un oraș al posibilităților. În Parisul Belle Epoque se adunau scriitori,pictori, arhitecți, modelieri, în căutarea inspirației și în răsfățul dezmățului.  Cartea are la bază fapte și oameni reali, iar ceea ce face scriitoarea, Michelle Gable, devine redarea autentică a unei perioade istorice demult apusă, dar și portretizarea unor personaje - emblemă ale perioadei respective. Apartamentul demimondenei Marthe de Florian a fost într-adevăr descoperit intact după 70 de ani cu toate mobilele, tablourile și lucrurile lăsate acolo. Tabloul lui Boldini este pe drept vorbind un tablou nemaipomenit de frumos, am căutat și celelalte lucrări ale pictorului ș

 ♥️Parisul nu se sfârșește niciodată 💙 Hemingway scrie această carte de memorii 30 de ani mai târziu decât evenimentele pe care le povestește despre perioada primei căsătorii și anii petrecuți la Paris, 1921 - 1926. Eu acum citesc "Soția din Paris" de Paula Mclain, care e considerată o replică a cărții lui Hemingway "Sărbătoarea continuă". Este o diferență mare între aceste 2 cărți, evenimentele sunt la fel,dar Paula Mclain le oferă căldură, emoții, oricum o să revin cu o părere mai amplă după ce termin Soția din Paris. Stilul lui Hemingway e cumva sec, el relatează evenimentele într-un mod laconic eliminând "cuvintele de umplutură" și emoția, personajele amintite în carte sunt creionate doar în baza activității lor și felului de a acționa, iar Hadley, soția sa, apare în carte de câteva ori, dar relația lor nu mi se pare una de iubire, nu pot să nu fac comparația cu Soția din Paris, care oferă o portretizare interioară a personajelor. După ce am terminat

      Arcul de triumf nu e o carte, e o stare care se infiltrează în mintea și sufletul cititorului. M-am oprit adesea în timpul lecturii și m-am întrebat "de ce?" revoltată de natura oamenilor, de faptele lor și de cursul istoriei. În acest labirint al întrebărilor fără răspuns, Erich Maria Remarque mi-a luminat tot timpul drumul prin scrierea sa și prin personajul său, doctorul Ravic! Eu am știut că o să revin la Remarque după ce am citit "Pe frontul de vest nimic nou" , am știut că o să găsesc aceeași scriere profundă, sensibilă, vulnerabilă, dar Arcul de triumf e mai mult de-atât, e o viață întreagă care pe alocuri îți face pielea de găină, iar alteori te face martor al unor sentimente intime. Și nu pot să schimb cursul cărții, pot doar s-o iau în inima mea și s-o port cu mine. E o comoară literară!  Arcul de triumf devine el însuși un personaj și chiar dacă nu se întâmplă multe lucruri legate de Arc, se întâmplă esențialul. El devine un simbol al răsăritului și

    Marele scriitor american William Styron afirmă că o carte bună te lasă la finalul lecturii epuizat . Ei bine, fix așa mă simt eu după Alegerea Sofiei, un roman monumental scris de Styron. Și ca să mă înțelegeți, nu e vorba de o epuizare zadarnică sau netrebuincioasă, mai degrabă o epuizare a minții și a sentimentelor de înțelegere și de cuprindere a  subiectelor abordate, despre natura omului, indiferent de culoarea, sexul sau trecutul său, o carte care nu doar m-a făcut să stau tot timpul cu creionul în mână, dar care m-a îmbogățit cultural, moral și mi-a adus o anumită comprehensivitate asupra temelor abordate. Și sunt multe teme minuțios documentate, dar cumva scriitorul, printr-o măiestrie uluitoare, reliefează psihologia individuală a omului, a personajelor în timpul evenimentelor generale.   Atât binele cât și răul încep cu fiecare dintre noi. E un peisaj bucolic, poate chiar romantic aceste închipuiri ale noastre ca fiind oameni buni și generoși (mă refer la natura empatică

    Întotdeauna mi-e greu să găsesc cuvintele potrivite pentru o carte care mi-a plăcut în mod deosebit. În copilărie eram atât de fascinată de cărțile cu povești încât la un moment dat, nu mai știu câți anișori să fi avut, poveștile s-au cuibărit în sufletul meu și de-atunci ele au devenit o parte importantă din lumea mea! Astăzi pot să spun fără rușine că eu am fost un copil inadaptat și sunt aproape convinsă că fiecare dintre noi s-a simțit la fel. Cred că fiecare copil se naște cu o lumină dumnezeiască și cu un suflet pur și curat, dar în timpul copilăriei, în timpul maturizării învățăm să devenim obișnuiți. Pentru că așa e comod tuturor. Mulți dintre noi, din păcate, devenim obișnuiți, pierdem acea legătură firavă cu sacralitatea din interiorul nostru. Alții pur și simplu par că sunt obișnuiți, dar clipă de clipă, în interiorul lor, se dă o bătălie între a fi și a părea. Am fost copilul retras, copilul însingurat într-o familie numeroasă. Am fost colega tăcută și eleva docilă. Am

    Ieri am fost cu băieții în parc, nu că ar fi asta vreo noutate, dar mi-a cam dat întrebări atitudinea mea de ieri. În parc nu era multă lume, oricum noi ne străduim să ne izolăm cât putem. Băieții erau cu bicicletele. Mi-am pus de acasă o carte în rucsac.  Oricum, o carte am aproape întotdeauna la mine, dar foarte rar citesc în parc, foarte rar citesc când ies undeva cu copiii. În acel timp vreau să mă bucur cât mai mult de timpul petrecut împreună, dar și de frumusețea naturii. Eu sunt una dintre fiicele naturii!  Totuși, la un moment dat, am deschis cartea să citesc o pagină, două. Eram cu un ochi în carte și cu unul la băieți. Tot ceasul cât am stat acolo m-am comportat de parc-aș fi fost un polițist care dirijează circulația: "mai încet", "nu te grăbi", "oprește-te", "fii atent" etc. În drum spre casă au început să mă năvălească întrebările. Încerc să am o relație de prietenie și încredere cu copiii, le ofer libertatea alegerii și ex

    Universul dostoievskian este universul psihologic al conștiinței omului. Omul nu doar se naște, crește și deprinde anumite capacități de existență într-o societate care militează pentru oameni supuși, tăcuți; omul își permite să simtă, să gândească de sine stătător, omul își permite să se definească de restul oamenilor, are curaj să meargă împotriva curentului și să spună ce gândește. Astfel de oameni populează universul dostoievskian. Dostoievski nu creează personaje bune sau rele, el umanizează personajele sale, ele parcurg labirintul vieții lor, ele cred, greșesc, iartă, urăsc, se împotrivesc, se supun, se tem, se chinuie, iubesc! Poate oare o singură faptă necuviincioasă să salveze umanitatea? Ce forță există pe lume care poate purifica sufletul omului? Acestea sunt întrebările pe care și le adresează necontenit personajul central al cărții, Raskolnikov. El este tipajul omului inadaptat, omul care, de fapt, la nivel metafizic, ridică alte întrebări care țin de crimele comis

Cât timp îi trebuie omului pentru a se cunoaște? Mă întreb și caut răspuns, un răspuns care știu că nu există, dar mă întreb într-o stare în care minimalismul cunoștințelor mele se ciocnește cu multitudinea de lucruri pe care-aș vrea să le cunosc. Un alt om, o altă idee, un alt fel de a vedea lucrurile mi se par întotdeauna mai bune decât ale mele. N-am fost niciodată încrezătoare în mine însămi. Am avut momente în care mă priveam în oglindă în scutul meu strălucitor, dar am avut mai multe momente când cerșeam viziuni, păreri, de parcă lumea mea n-ar putea funcționa fără vocea celorlalți. Îmi arunc apă rece peste față și lupt zilnic cu o parte din mine care este construită din frică, îndoială, rușine,vină. Sunt la vârsta la care n-ar trebui să-mi mai pese de această parte din mine, dar totodată sunt la vârsta la care mă gândesc conștiincios la ce sunt dincolo de toate decorurile părerilor.   Trebuie să recunosc că e destul de anevoios drumul spre sine, doar în teorie sună frumos, cu

      Am mai spus-o de-atâtea ori pe acest blog, dar o să mai povestesc o dată despre o parte a copilăriei mele. Când eu m-am născut, părinții mei au început să construiască o căsuță de la zero, cu puterea mâinilor lor și cu puterea credinței în Dumnezeu că se vor isprăvi cu toate. Bunica din partea tatălui a fost întotdeauna o femeie credincioasă, a mers regulat la biserică, dar are acel gen de credință care vine din suflet, credință care nu poate fi zdruncinată de nimic, dimpotrivă, când cei din jur încep să se îndoiască de puterea cerească, bunica se roagă mai mult. Când mama mea, la cei șapte ani pe care-i avea când a murit bunica, a rămas să facă față unei dureri, unui dor și unui șir de greutăți prea mari pentru un copil de șapte ani, ea și-a deschis inima credinței și puterii bunului Dumnezeu. Cea mai mare parte a copilăriei mi-am petrecut-o în satul bunicilor, satul de baștină al tatălui meu, un sat situat între două dealuri, un sat care mirosea a mere văratice, a struguri

      Mediul online e plin de modele de educație, dezvoltare, cunoaștere, de tipare perfecte de viață. Uneori simt cum mă frustrez că nu am aceleași posibilități pe care le au unii oameni de pe ecrane. Involuntar, mi se creează impresia că aș putea să-mi educ mai bine copiii dacă aș avea mai multe jocuri, jucării sau că m-aș simți mai adesea și femeie, nu doar mamă, dacă aș avea șansa să călătoresc singură, să comand mâncare la pachet acasă, să nu mai stau stresată în fața aragazului, cu șorțul mirosind a pârjoale și borș roșu. Ba uneori chiar mă gândesc că poate nu aș fi atât de țâfnoasă dacă aș citi mai puțin despre cât de mult greșesc în relațiile cu cei dragi și mai mult despre cât sunt de minunată, bună și înțeleasă. Poate că nu toți au aceste gânduri intime, dar uneori mă simt atât de atrasă de viața perfectă de pe ecrane încât mă irită complet realitatea chiuvetei pline, a gătitului interminabil, realitatea prafului care nu se mai termină, a miilor de firimituri de pe covorul

A iubi e cel mai frumos verb al inimii, e poezia și drama sufletului nostru! Cum pot să spun că trăiesc dacă nu iubesc, cum pot să știu care dintre iubiri mă va face să zbor în înaltul cerului și care mă va doborî pe pământul pe care calcă picioarele mele? Privind retrospectiv nu pot decât să spun că am învățat ce e iubirea în momentele în care sufletu-mi plin de durere, se zvârcolea sub tălpile mele. Și totuși, iubirea nu ar trebui să doară...dar inima nu ne întreabă... doar ne izbăvește, din nou, prin alte iubiri - de sine, de viață, de oameni, de frumos, de natură! Rătăcirile fetei nesăbuite e un roman de dragoste, un roman al obsesiilor și al dezamăgirilor purtând haina speranțelor.  Haina neobosită a veșnicelor speranțe! El e bărbatul timid și visătorul incurabil. Ea e femeia care acționează, e femeia metamorfoză care nu crede în iubire și iluziile ei. El vrea să fie. Ea vrea să aibă. O pierde de atâtea ori, își anesteziază durerea sufletului cu mai multă muncă, își promit

Dintotdeauna mi-a fost frică să greșesc în fața altora, am undeva în subconștient ideea fixă că o să mi se retragă iubirea dacă fac greșeli. Cunosc toate lucrurile astea precum iubirea nu se dă și nu se ia, dar am o frică interioară pe care e greu s-o alung. Totodată, mie, ca om al unei generații, îmi lipsește ideea că a greși e omenește, mai degrabă practica acestei idei și că a ierta nu e ceva rușinos. Viața nu e doar din linii drepte. Nu e perfecțiune, or perfecțiunea înseamnă un șir de imperfecțiuni. În ciuda acestei frici am trădat uneori oamenii. Pe moment nu mi-a păsat de consecințe. Trecerea timpului m-a transformat într-o femeie meditativă, introspectivă, nu că aș fi fost vreodată extrovertită. Și-n tot acest timp am cărat în spate vină, frustrări, teamă, rușine. Numai nu iertare. Iată lecțiile vieții! . . Orașul fetelor e o poveste frumoasă, spusă de una și aceeași femeie, dar cu voci diferite, o voce a trecutului și o voce a prezentului, a înțelepciunii. Am empatizat d

M-am trezit într-o zi că nu știu (mai) nimic despre istoria neamului nostru și mi-am zis că niciodată nu e târziu să aflu, să citesc despre un trecut pe care doar mi-l închipuiam folosind termenii - comunism, evrei, naționalitate, ocupație, strămoși etc. Pentru mine, istoria nu e despre cifre și cronologie, pentru mine ea e despre oameni. Îmi propun să dezvolt o nouă categorie de postări #istorianeamului #istoriaprinochiioamenilor Prima carte e un studiu comparativ "Vecini în vremuri de restriște" de Diana Dumitru. . . M-am născut într-un orășel din fostul județ Orhei și în copilăria mea am auzit deseori termenul "jîdan". Cel mai adesea îl auzeam atunci când maturii îl foloseau cu sensul de zgârcit, ceva de genul: "am fost la un vecin să cer împrumut, dar el nu vrea să dea, jîdanul". Mulți ani mai târziu am înțeles că "jîdan" înseamnă evreu și încă câțiva ani mai târziu am înțeles că "jîdan" este, de fapt,  un termen jignitor. .

Romanul Muza de Jessie Burton are unul dintre cele mai frumoase începuturi de carte și unul dintre cele mai frumoase sfârșituri: "Nu toți avem parte de încheierile pe care le merităm." și respectiv ultima propoziție: "Fiindcă, dacă am învățat într-adevăr ceva, acest lucru e că, până la urmă, o operă de artă e reușită atunci când creatorul său - (...) - e înzestrat cu credința care o însuflețește." Abia la sfârșitul romanului am descoperit acest lucru și asta mi-a reconfirmat faptul că citisem o carte absolut fermecătoare. Povestea care se ascunde între început și sfârșit e o poveste hipnotizantă, care m-a ținut lipită de carte. Această carte ar putea fi citită în multe feluri, în funcție de interesele cititorului, eu am citit-o ca o carte despre artă, despre ceea ce vedem noi, ca rezultat al actului de creație și povestea din spatele acestui act. Acum când scriam pasajele subliniate, mi-am dat seama că sunt câteva bucăți de text scrise impecabil, din punc

    Avem multe libertăți, am învățat să introducem în propoziții cuvintele independență, democrație, dar fiind atât de ancorați în toate aceste libertăți exterioare, libertatea interioară unde mai e? Ne identificăm cu situația noastră materială sau rolurile sociale, dar oare știm cine suntem noi? Știm să ne decojim strat cu strat până dăm de omenesc? Evgheni Vodolazkin e unul dintre scriitorii mei iubiți pentru că stilul său de a scrie e muzica pe care dansează și se înalță sufletul meu. Cărțile lui Vodolazkin mă fac să devin mai umană, mai credincioasă, mai simplă. Brisbane e un vis, Brisbane e un oraș australian, Brisbane e o stare a omului. Povestea cărții ne este prezentată în două planuri, unul sub forma amintirilor, relatate de vocea unui scriitor, și altul e planul prezentului. Două voci diferite și același personaj - copilul și celebrul chitarist Gleb Ianovski. În urma cercetărilor mele am descoperit că Brisbane e o carte mult mai personală decât ar părea la prima vede