Soția aviatorului de Melanie Benjamin

 Această carte m-a făcut să mă gândesc din nou, cu recunoștință, la literatură, la rolul ei important de a privi larg lumea, de a spune adevăruri istorice care nu-mi oferă doar cunoașterea propriu-zisă, dar care-mi îmbogățește, de asemenea, spiritul, cu emoții și sentimente! 

Soția aviatorului este un roman construit din evenimente reale, pe baza întâmplărilor cunoscute, dar și pe baza jurnalelor, cărților scrise de Anne Morrow Lindbergh. 

Cartea e scrisă atât de bine încât nu m-a părăsit nicio clipă sentimentul că citesc memoriile naratoarei. Această scriere intimă are puterea de a transpune cititorul în paginile cărții. Pentru mine e o bucurie când primesc de la carte dreptul la o legătură caldă, la prietenie, la îmbrățișare. 

La 21 mai 1927 pilotul Charles Lindbergh devine eroul Charles Lindbergh, cel care a efectuat primul zbor transatlantic din istorie, pilotând avionul Spirit of Saint Louis, o legendă vie a aviației, din Long Island până la Paris, timp de 30 de ore, fără oprire. 

Charles Lindbergh a devenit astfel cunoscut în toată lumea, iar din acea clipă viața sa a fost mereu pusă în lumina reflectoarelor, indiferent de împrejurări. 

Se căsătorește cu Anne Morrow, fiică de ambasador și nu învață cum să devină familist, ci își învață soția să piloteze avioane, astfel încât ea devine prima femeie cu licență de pilot. 

Ceea ce se întâmplă puțin mai târziu în familia lor zguduie o lume-ntreagă și nu cred că există vreo salvare din așa hău. O împăcare sufletească nu există, cu siguranță. Timpul...timpul trece, el nu vindecă, el pur și simplu prioritizează alte lucruri pentru că viața merge înainte, printre urcușuri și coborâșuri. 

Pentru mine curajul nu are o formă exterioară, demonstrativă. Curajul înseamnă să găsești acel strop de speranță, să mergi înainte, privind uneori înapoi și să te ții cu toți dinții de acel strop. Să plângi, să cazi, să nu crezi, să nu mai poți, să nu mai vrei, dar să nu dispară niciodată acea flăcăruie mică a speranței, acea mângâiere dumnezeiască care face omul vulnerabil - curajos!

Nu pot și nici nu vreau să-mi imaginez cum a trecut Anne peste pierdere. Odată cu moartea copilului, a murit și o parte din ea. Ceilalți cinci copii au fost o binecuvântare pentru această femeie, dar cred că cel mai bun leac a fost scrisul. Cuvintele care se așterneau pe foaie, lacrimile care cădeau peste ele, trecutul care nu era niciodată trecut pentru că durerea nu are timp, viața asamblată din litere, cuvinte, virgule și puncte de suspensie....iată sprijinul sufletesc al lui Anne. 

Am fost marcată de destinul acestei femei puternice, m-am și regăsit de multe ori în ea, spiritul ei de soție devotată și mamă apropiată nu m-a făcut să-i condamn supunerea; nu avem voie să judecăm pe cineva în funcție de principiile noastre. Anne a fost sinceră cu sine însăși și acest drum a transformat-o într-o femeie independentă, diferită de la o etapă la alta a vieții, pentru ca, în sfârșit, să devină, triumfător, mai puternică. 

"Trebuia să-mi găsesc propriul curaj și să nu-l mai împrumut pe al lui. Trebuia să-mi găsesc propria voce și să nu mai fac ecou vocii lui. Trebuia să găsesc propria poveste. Și s-o spun. Și dacă n-aș fi izbutit, datorită încercării tot aș fi fost mai puternică decât dacă aș fi continuat să stau lângă Charles pe estradă."