Jurnalul unei zâne

   Sunt uși pe care le deschid în mine și mă minunez de frumusețea și gingășia pe care le găsesc acolo. Sunt amintiri și oameni care-mi zâmbesc, care mă țin în brațe ori de câte ori mă simt pierdută în această lume mare. Intru pe una dintre aceste uși și mi se face ușor pe suflet și am așa un sentiment minunat că am o putere invincibilă în interiorul meu, iar puterea aceasta se numește recunoștință, speranță, credință, îmbrățișare, zâmbet, susținere, iubire. E ușa celui mai frumos lăcaș al sufletului meu. Ușa e colorată în albastru senin, cu lăstare verzi, cu cercuri galbene, cu flori roșii, roz, albe.   Tot acolo, lângă această ușă-curcubeu mai este o ușă, are culoarea cenușie și pete portocalii. Aceste bucăți de portocaliu au rolul de a mă seduce și a mă face să intru în acel sălaș. Acolo sunt tot eu, sunt oameni și amintiri, dar mi se face greu pe suflet când pășesc în acea cameră încețoșată de emoții înăbușite și amintiri pe care vreau să le știu uitate. Acolo sunt trădări - eu am

 Mă uit la televizor, ei vin lângă mine, privesc și ei fix două minute, apoi mă întreabă "de ce plânge tanti?", răspund "fiindcă s-a certat cu soțul ei și o doare". Urmează "așa cum și tu te cerți cu tata?"... ...am încercat să leg niște litere împreună, dar mintea-mi  rămăsese la acele cuvinte. Cred despre mine că sunt o persoană pașnică și mai cred că mă cert rar cu soțul meu, dar și atunci nu de față cu copiii. Ei bine, realitatea nu e așa, iar întrebarea lui e o confirmare beton.  Cât de multe aud și văd copiii în familie, cât de multe credem că le scapă, dar de fapt totul se păstrează în mintea lor pentru ca apoi să te uimească în timpul unei discuții aparent banale.  Nu vreau să scriu despre importanța unui mediu sănătos de creștere a copiilor, pe asta o știm cu toții, vreau să scriu despre emoții, despre puterea lor, dar și despre acceptarea lor ca fiind ale noastre. Nu-mi plac multe dintre ele, dar sunt ale mele, iar atunci când ele se manifestă di

Nu obișnuiesc să dau note cărților, dar aici nu mă pot abține să nu scriu 10 din 5.  Toată lumea cunoaște povestea cocoșatului de la Notre-Dame și sunt convinsă că mulți au citit această carte absolut minunată.  Dacă acum 20 de ani m-ar fi plictisit capitolele despre artă, arhitectură, tipar, acum le-am citit cu o atenție deosebită, în special oprindu-mă la detalii. Am căutat nerăbdătoare tablourile lui Rembrandt - Rondul de noapte, Doctorul Faust. Cel din urmă m-a impresionat enorm.  Omenirea are două cărți importante - Biblia de piatră și Biblia de hârtie, fiecare dintre noi este poet, dar ce poeme lăsăm moștenire? Anul 1482. Anul 2021. Atâția ani au trecut, dar lumea, în mare parte, a rămas la fel. Pe Quasimodo îl tratăm la fel, îl batjocorim și-l luăm în derâdere, iar sufletul i se modelează sub comportamentul nostru.  Din păcate, nu sunt de acord că fiecare dintre noi își merită alegerile, de multe ori viața are propriile ei căi și, de multe ori, mâinile acestei vieți seamănă cu m