Cine sunt eu în spatele nemulțumirilor mele?

 Și mi-a venit să plâng... aproape din senin, asta dacă nu iau în considerare hainele împrăștiate peste tot și dezordinea. Mi-a venit să urlu ca o lupoaică flămândă, dar doar am trântit zgomotos într-un colț de cameră niște lucruri și am vorbit cu altă voce...am strigat cu alt glas. E vocea mea, dar încărcată de supărare, amară de la pelinul care s-a oprit între coastele mele și nu mă lasă să-mi răsuflu disperarea afară. Sunt eu. Peste tot. Rece și caldă. Moale ca iarba proaspătă și dură ca zidul din piatră. Departe și aproape. Aici și acolo. Afară... și mai puțin înăuntru...

Asta e originea și paradoxul stărilor mele  - sunt clipă de clipă alături de mine și clipă de clipă departe de mine. Mă preocupă niște fleacuri pe care le ridic la rang de dramă și simt o profundă și agresivă nemulțumire. De sine, de tine, de ceilalți. Mintea-mi totuși e campioană, îmbracă toate stările în măști și fățărnicie. Mintea îmi seduce sufletul și ajung să cred că sunt cine vrea ea să fiu. Eu știu că sunt rece, departe, dură, egoistă, dar simt că sunt și caldă, aproape, dulce și bună. Eu știu e mai mare decât ce simt și peste toate se așază o stare profundă și agresivă de nemulțumire.

Dacă ar fi să sintetizez lecția acestui an atunci aș spune că am învățat despre mine din nemulțumirile mele, ale mele și totuși străine. Această lecție e din ceea ce simt. Și nu e o lecție frumoasă, dar e importantă. Omul adevărat, cel autentic se naște din sacrificii. E foarte simplu să par cineva, să scriu niște rânduri frumoase, dar care nu sunt despre mine, să spun cât de important e să facem una sau alta, dar adevărul că niciun sfat n-o să ne ajute cu adevărat niciodată dacă nu o să ne cunoaștem pe noi înșine. Dacă o să accept că X nu are nimic cu nemulțumirile mele, dacă o să accept că cele mai multe răspunsuri există deja în mine, dacă o să accept fiecare emoție și o să cobor de pe acel tron al egoului meu, abia atunci o să încep să văd cine sunt. Toate lucrurile astea exterioare, ridicate la rang de valori, nu fac decât să ne oprească din cunoașterea valorilor adevărate. Și nu există valori și două puncte, fiecare dintre noi și le definește pentru că, la drept vorbind, prea mult trăim în viețile altora și prea puțin în propria viață. 

Anul acesta bisect a venit cu multe schimbări la pachet și am judecat și urât aceste schimbări, pentru că ele mi-au redus drastic confortul de odinioară, dar abia la sfârșit de an, după multă miorlăială interioară, dar și exterioară, după multe învinuiri, mi-am dat seama că în tot acest timp m-am judecat și m-am urât decât pe mine. Recunoștința mea, manifestată uneori, a fost mai mult automată, cu adevărat, foarte rar am simțit ceea ce spun și am spus ce am simțit. Mie însămi și totodată lumii întregi. Nu suntem oare fiecare dintre noi o lume-ntreagă?! Suntem, dar uităm, ne comportăm de parc-am fi bucăți și credem că merităm doar bucăți. Dac-aș privi toată-mi viața ca bine și rău, bucăți sau întreg, aș rămâne mereu incompletă, în ciuda oricărei metode de a vedea plinul din pahar. Viața pur și simplu este și totodată e cel mai prețios dar, iar ceea ce ea ne oferă fiecare dintre noi credem și numim în funcție de cine suntem noi. Mai mult înăuntru, mai puțin afară!

Sunt provocări pe care le trecem pentru a învăța ceva despre noi, despre lume, despre iubire căci lucrurile durabile și cu adevărat importante sunt făcute din iubire. Ura distruge. Răutatea distruge. Răzbunarea distruge. Nemulțumirea distruge. Inițial pare că distrugerea îl afectează doar pe celălalt, dar de fapt ne distruge pe noi înșine. Eu m-am confruntat din plin cu o nemulțumire agresivă și am fost aproape tot timpul de partea ei până am văzut că zâmbetul meu e fals, gesturile mele sunt dârze, iar privirea obosită. Tot ce simțeam se vedea pe față. Da, multe lucruri nu mai sunt la fel, dezordinea din casă e la ordinea zilei, capriciile copiilor nu se termină cu o jucărie nouă, iar banii nu sunt destui niciodată...și încet încet se naște invidia, iar din ea ceva mai grav - nemulțumirea și se adună la acel sentiment copleșitor moștenit de nemulțumire...

Să accept viața așa cum vine ea, să fiu puternică în ciuda tuturor schimbărilor și să fiu bună cu mine, cu cei din jurul meu. Să mă bucur de iubire, nu de neiubiri, să accept bucuria și supărarea copiilor mei cu inima, nu cu rațiunea, să mă bucur de fiecare nouă zi, de fiecare zâmbet, să-mi înalț sufletul de fiecare dată când copiii mei găsesc alinarea în brațele mele - atunci când plâng, când iubesc, când sunt dezorientați, când sunt foarte fericiți și entuziasmați. Cât de miraculoase sunt brațele unui părinte, privirea sa împăciuitoare, vorba sa bună și inima curată! Nu există moșteniri mai importante. E ceea ce clădim în ei. E ceea ce clădim în noi. 

Și-am plâns... aproape din senin, cu lacrimi înghițite și curate de parcă și plânsul se temea să se exteriorizeze. Și am scris pentru că scrisul e felul meu de-a FI și nu am scris ca dovadă că toate frustrările și lecțiile s-au terminat, ci ca o dovadă că totul abia a început!