Postări

Se afișează postări din aprilie, 2019

Sportul ne deschide ochii către potențialul infinit al corpului și minții noastre

Imagine
Anul trecut în primăvară mi-am cumpărat primul meu abonament la o sală de sport. Am ales să fac fly yoga și pilates. Pentru că mă atrage tot ce este neobișnuit, pentru că cred în echilibrul dintre interior și exterior și în tot întregul pe care-l formează și pentru că aveam niște dureri insuportabile de spate.
Și n-am dat greș, m-am îndrăgostit imediat, doar că am frecventat antrenamentele aproximativ trei luni, dar am înțeles atât de multe lucruri încât m-am întrebat de ce lucrurile simple par a fi atât de complicate. 

Am învățat cât de mult contează să respir/inspir corect. Pare o banalitate, dar respirația are un rol mult mai mare decât cel pe care-l cunoaștem noi. 
Când instructoarea ne arăta să facem ceva mai complicat, eram panicată că nu-mi iese. Panica îmi îngreuna respirația și corpul meu ceda în primele secunde în fața greului. Când am exersat respirația și inspirația corectă, am depășit acea barieră și am putut să fac față exercițiilor mai complicate. Atunci când cre…

O poveste rustică cu final urban

Imagine
O poveste care începe într-un microbuz, cu toate că ar putea porni din oricare alt loc.
Privesc peste geam, în depărtare, la clipele care trec și-și lasă urmele într-un colț de suflet.
      Norii dantelați, împrăștiați armonios pe infinitul albastru de mătase, se țin de mână și povestea lor continuă de la unul la altul, de la o șoaptă la alta. Pământul e îmbrăcat în straie de sărbătoare, verdele imens aduce viață pe câmpiile și lanurile Moldovei. Casele toate stau grămăjoară pe colinele și văile din depărtare. Se văd doar acoperișurile lor și totul pare să fie pictat, atât de viu și totodată în nemișcare.
Cu toate că știu că acolo vântul fluieră doine de mult uitate, iarba șoptește povestea începutului fără sfârșit, iar râulețe mici și uitate murmură cântecul dorului, cântecul vieții. 

După alte văi și dealuri colorate în nuanțe de verde, ajungem în sate care se află la marginea drumului. Case văruite, meri și cireși în floare, grădini săpate și murmurul dorului. Se aude mai mul…

Cum a început iubirea mea pentru cărți

Imagine
Mi-o amintesc adesea pe mama citind. Mama a iubit și iubește cărțile, cu toate că are foarte puțin timp liber să citească. Când eram copii, mama citea duminica după-amiază.
O țin minte stând sprijinită de speteaza patului, într-un halat albastru de sărbătoare, cu părul său creț pe care i-l vedeam doar duminica pentru că în restul timpului purta basma și cu privirea curioasă plimbându-se pe paginile cărții. 

Mama citea detective și romane de dragoste. Avea o serie întreagă de "Angelica". Citea primul capitol, apoi ultima pagină și apoi se apuca de restul cărții.
Noi am avut mult pământ înainte și multe animale, respectiv foarte mult de lucru, așa că tot mai rar am văzut-o pe mama citind.
Eu citesc de la 6 ani. Mergeam la bibliotecă în fiecare săptămână și schimbam cărțile, iar la 12 ani m-am încumetat să citesc una dintre cărțile mamei "Богатые тоже плачут" în limba rusă, o carte de vreo 800 de pagini. În vacanța de vară am citit-o de-a fir a păr și am ajuns chi…

Ce sunt Marile Speranțe?

Imagine
Când suntem copii, trăim o mulțime de nedreptăți și le înțelegem, ne dor, dar par să fie trecătoare.  Fiecare dintre noi, copil fiind, visează la o viață frumoasă, bună, veselă, dar nicidecum plină de dezamăgiri. Și poate cel mai greu facem față dezamăgirilor, chiar dacă fiecare ne activăm un mecanism de apărare bine repetat, gustul lor amar îl simțim deseori.
    În ultimele săptămâni m-am delectat cu Charles Dickens și "Marile speranțe".
Trebuie să recunosc că Dickens nu prea a fost pe placul meu. Însăși subiectul cărții e tare actual: despre dezamăgirile marilor speranțe, dar mi s-a părut prea întinsă povestea, prea depresive unele personaje și am simțit un fel de pesimism în paginile cărții.
În schimb e o carte de la care înveți multe și poate cea mai importantă lecție e despre prietenie și prețul pe care-l plătim pentru ea. 
 Și să mai adaug ceva important, chiar dacă scrie cumva nostalgic, Dickens e un povestitor minunat. Felul lui de a scrie m-a ținut în suspan…

O îmbrățișare e mai mult decât o sută de cuvinte

Imagine
În timp ce mă întorceam acasă cu troleibuzul, mi-am amintit de o întâmplare tare minunată de când erau copiii mici. Cred că nici doi ani nu aveau.
De fiecare dată când se rupea vreo foaie din revistă, vreo ușiță de la mașină sau vreun desen de-al lor, tot timpul le spuneam "fiți pe pace, avem un prieten minunat care ne ajută în astfel de situații", scoteam banda adezivă (cunoscut ca "scoci") și reparam stricăciunea😂.
Într-o zi am copt împreună prăjiturile Barnie și când să le scot din formă, patru din șase ursuleți aveau o mână ruptă. Unul dintre feciori îmi zice: "mama, coci". Îi explic că banda adezivă nu ne poate ajuta în acest caz. El mai tare îmi zice "mama, coci!" și începe să plângă din tot sufletul. Pe mine mă lua și râsul și plânsul. L-am ținut în brațe și i-am repetat ceea ce-i spusesem și mai devreme. A plâns mult, dar i-a trecut până la urmă.

Și mă gândeam astăzi în timp ce mă întorceam acasă cât de mult contează să le fim copii…

Povestea îngerului păzitor

Imagine
O să vă povestesc astăzi despre o activitate tare faină, pe care noi am implementat-o la serviciu timp de o săptămână și care mi-a plăcut la nebunie.
Într-o zi de joi, acum două săptămâni, ne-am adunat tot colectivul în sala de ședințe. Am avut o ședință frumoasă, cu multă energie bună, cu premii și cuvinte încurajatoare și de mulțumire, și fix când s-a mai auzit în surdină ultima bătaie din palme, ne-am ridicat cu toții să plecăm, fiecare la biroul său. Directoarea ne-a spus să ne mai reținem pentru încă 5 minute. Ne-am așezat înapoi pe scaune, cu agendele pe genunchi și cu un dor nebun de cafea.
Și din acel moment am început să fim îngeri păzitori. Fiecare dintre noi a extras dintr-un bol o hârtie pe care erau scrise numele noastre. Eu, de exemplu, urma să fiu timp de o săptămână îngerul păzitor al acelui coleg, numele căruia îmi căzuse și tot așa fiecare. Ce înseamnă asta? Trebuia să le facem colegilor noștri mici cadouri, gesturi, fără ca ei să-și de-a seama de la cine e daru…

Magia e însăși viața!

Imagine
A fost odată ca niciodată o fetiță frumușică, cu două codițe, cu ochii de culoarea castanei, cu mâinile și picioarele subțiri și cu o lume interioară bogată, unde se adăpostea ori de câte ori evada din realitate. Uneori era Cenușăreasa, alteori frumoasa adormită sau chiar vrăjitoarea, în lumea ei putea fi oricine își dorea.
 În lumea reală, fetița era retrasă, timidă, vorbea doar dacă era întrebată și o speriau oamenii mari, care-i fluturau degetul arătător ori de câte ori ea greșea (a se citi învăța).       Cea mai grea perioadă a fost adolescența. Când îmi povestește despre acei ani, am impresia că a rămas încă acolo. Anii i-au fluturat câte-o băsmăluță albă la fiecare zi de naștere, dar poartă aceeași rochie, duce în spate aceleași stereotipuri și corpul ei dezvoltat nu se simte confortabil în rochia strâmtă și ponosită de vreme.  Nu-i plăcea părul rar și creț, nasul, forma feței, pieptul mic, fața invadată de acnee, nici chiar numele său nu-i plăcea. Nu-i plăcea că se bâlbâ…