Jurnalul unei zâne

       L-am observat că are ceva pe suflet care nu-l lasă să se bucure de joacă, de jucării, de mine, de fratele său. O mamă le simte pe toate.        Nu vrea să se joace, nu vrea să deseneze, nu vrea să-l iau în brațe, când are nevoie atât de mult de alinare. Îmi trec mâna prin părul lui de câteva ori și-și trage capul. E doar un pui de om de cinci ani și nu știe ce să facă cu supărarea dinăuntrul său.  Ne așezăm la masă să mâncăm. Nu vrea paste, vrea piure, nu vrea apă, vrea ceai, nu vrea pâine, vrea colacul pe care l-am mâncat ieri. Tac și rabd. Apoi mă maimuțăresc politicos în fața lor și simt în vocea mea nemulțumirea. Mă privesc și știu că simt și ei nemulțumirea mea. Simt cum răbdarea se plimbă agitată prin corpul meu, de ciudă că n-o las să se manifeste. Îmi amintesc de ziua grea pe care am avut-o, de zecile de taskuri începute și nefinisate, de faptul că nu-mi eficientizez timpul și ajung să mă subapreciez profesional. Răbdarea furioasă deschide toate lacătele și mă simt

    Mă plimb pe drumul plin de praf și mă uit în depărtare. Nu văd nimic altceva în jurul meu, dar pare că mă uit insistent spre ceva. Cobor două trepte vechi și mă opresc. Să merg mai departe înseamnă să mă las pradă gândurilor mele, iar pașii mei mă vor duce la el. Acolo unde și mintea mea se plimbă. În brațele lui puternice, dar reci. Privindu-i ochii mari, dar goi, adulmecându-i parfumul scump, dar străin. Dac-aș merge acolo, nu înseamnă că l-aș ierta, ci că mi-aș face rău cu mâna mea, dar inima mea nu înțelege. Bolnavă de dorul lui, mă duce în locul unde lacrimile mele au format un lac, unde amintirea noastră e dată uitării, unde eu nu mai sunt așteptată. Cobor încă două trepte și mă împiedic. Ating pământul și-l mângâi. E rece în noiembrie. E și el un noiembrie, iar eu iubesc primăvară. Întorc spatele tuturor gândurilor mele și ridic cele 4 scări atinse de vreme. Mi-e frig. Nu știu, o fi de la abandonarea propriilor gânduri, reci și grele, o fi de la acel noiembrie, care

      "Când înflorește liliacul"             de Martha Hall Kelly      "Când înflorește liliacul" este o carte  bazată pe fapte reale, petrecute în timpul celui de-al doilea război mondial.      Lectura acestei cărți m-a făcut să fiu recunoscătoare pentru timpurile pe care le trăiesc, pentru pâinea de pe masă, pentru apa pe care o consum, pentru tot ce am. ...și totodată, mi-a sfâșiat sufletul cu toate ororile povestite în carte,  pe care le-au trăit  bunicii noștri, străbunicii,  părinții noștri. M-am întrebat oare de ce le cerem atât de multă socoteală predecesorilor noștri pentru toate tristețile noastre? De acolo nimeni nu s-a mai întors întreg, iar rănile adânci și coșmarurile nocturne le-au smuls din suflete mare parte din frumusețea vieții.     Este povestea a trei femei, necunoscute între ele, dar destinul cărora ajunge să se intersecteze la un moment dat. Pentru totdeauna. De fapt, este povestea întregii omeniri... Caroline Ferriday este o fostă ac

       În ajun de 8  martie, am participat la un training despre feminitate. Îmi place tare mult acest subiect, încerc să-mi dau voie să fiu femeia aceea care trăiește în mine și să mă bucur de călătoria mea interioară. Chiar dacă pe parcursul drumului, stațiile la care mă opresc nu sunt întotdeauna desenate într-un cadru romantic.       Mi-a plăcut foarte mult îndemnul trainerului, o femeie pe care atunci am cunoscut-o și care mi s-a părut foarte luminoasă și înțeleaptă, de a fi cine suntem cu adevărat, de a învăța să fim seducătoare, uneori egoiste, atunci când trebuie rele, consecvente, schimbătoare. Să nu ne fie frică să fim.  Să sărim gardul stereotipurilor noastre. Și atunci mi-am amintit de mine când încă nu eram păzită de acești prădători ai psihicului meu. Era o seară de vară. Să fi avut vreo 13 ani. Părinții mei erau plecați la o nuntă. Eu cu sora mea și cu o prietenă, am scos dintr-un dulap tricourile cu franjuri, pe care le meșterisem câteva zile înainte, ne-am

       L-am simțit când a venit în patul nostru, avea încă ochii plini de somn, pentru că a adormit imediat cum s-a suit pe mine. Cu mâinile în părul meu. Am savurat momentul până am adormit din nou. Cu zâmbetul pe chip. Fericită!        Dimineață am băut împreună ceaiul de banane și am ronțăit biscuiții de ovăz. Am imprimat bine de tot acele clipe. Am adunat fericire în cupa sufletului.  Apoi am spart împreună un bol cu nuci și am copt un chec, pe care l-am transformat într-un tort mic. La orele 16 aveam încă pijamalele pe noi. Stropite cu aluat, cu făină pe ele și îmbibate cu fericire.  Suntem tot timpul în goană... ...și în goană nu simțim viața, nu o trăim deloc. Le cerem copiilor noștri să fie docili, să-și înghite emoțiile, să tacă, să pară. Le cerem oamenilor socoteală pentru tristețile noastre. Le reproșăm soților noștri că ei "întotdeauna" sau "niciodată".... Le reproșăm părinților noștri că nu ne-au iubit... Ne depărtăm de noi înși

        Între 4 și 7 ani copiii trăiesc în perioada competenței. Psihologii spun că la această vârstă deja copiii au format un atașament sigur față de mama, de tata, astfel încât au certitudinea că unul dintre părinți va fi mereu aproape. Și-i va susține!      Ei acum își dau voie să se trăiască pe sine. În relație cu părinții, cu rudele, cu frații/surorile, cu prietenii, cu lumea înconjurătoare. Acum își manifestă toate emoțiile pe care le simt și mai mult ca niciodată sunt insistenți. Să fie. Să ceară. Să demonstreze. Să aibă. Este încântat să încerce mereu ceva nou, cum ar fi să scoată pământul din ghivecele cu flori, să sară de la înălțime (nu mare, cum ar fi trei scări odată, de pe masă etc.), să arunce apa din cadă pe podea, să împrăștie hainele, jucăriile. În mare parte, vă spun drept, continuă să facă tot ce le trăsnește prin cap, indiferent de vârstă. Explorează lumea 😊 Este o vârstă importantă pentru crearea stimei de sine. Pentru crearea competenței.  Eu pot. Eu mă

          La un moment dat începi să-ți adresezi niște întrebări și răspunsul lor te pregătește de o călătorie...spre tine. Te uiți altfel la tot ce se întâmplă în jurul tău, îți revizuiești valorile, ți se inversează prioritățile și ajungi să pui preț pe sentimente, pe emoții, pe clipe, pe oameni. În fine, îți dorești să te cunoști. De parcă atâția ani, tu și tu ați fost doi străini. De parcă altcineva a fost în trupul tău. Altcineva a vorbit în locul tău.          Jules Epstein, un avocat celebru, bogat, în vârstă de 68 de ani se simte sufocat de propria viață. De plinul ei exterior. Și pustiit de golul sufletesc. Divorțează de soția sa, își donează aproape toată averea și pleacă în Israel, locul unde s-a născut și a copilărit. Avea senzația că acolo a rămas întotdeauna. Și acolo avea să se regăsească. Nicole, care poate fi însăși autoarea, este o romancieră de 39 de ani, în plină criză existențială și profesională, care hotărăște să plece în Israel, țara în care s-a născut și a c

Am învățat să devin femeie... ... atunci când am suferit prima dată din iubire, chiar dacă cei mari spuneau că e o copilărie să plângi pentru băieți. Am învățat să fiu femeie atunci când am făcut cunoștință cu dezamăgirea, de orice fel, de la oameni până la mine însămi. Am învățat să fiu femeie atunci când am trădat, pentru că gustul propriei trădări a născut în mine compasiune, dorința de a fi aproape, de a fi mai bună. Am învățat să fiu femeie atunci când am fost geloasă și mi-am dorit din tot sufletul să fiu frumoasă. Cu unghiile curate, cu părul spălat, cu bretelele sutienului curate, cu zâmbetul pe chip. Am învățat să fiu femeie atunci când în semn de protest în fața propriei lașități m-am tuns băiețește. Atunci am învățat să merg cu capul sus, indiferent de imperfecțiunile mele. Am învățat să fiu femeie atunci când am călcat în picioare prietenii. Atunci am înțeles cât de mult doare să pierzi oameni. Am devenit mai conștientă. Am învățat să fiu femeie atunci când

      Înainte să devin mamă, aveam alte concepții despre creșterea copiilor. Erau bazate pe iubire, bineînțeles,  dar îmi  închipuiam că eu n-o să strig niciodată la copiii mei, n-o să-i cert și n-or să mă obosească.       Cred că-n acea perioadă, când gândurile îmi erau acompaniate de opera lui Chopin,  Dumnezeu s-a amuzat mult pe seama lumii pe care-o construiam. Au început colicile, dinții, nopțile albe, de ce?, cearta lor, oboseala mea și castelul meu din iluzii se dărâma în fața mea fără nicio remușcare. Asistam la căderea unui imperiu. A propriului imperiu. Pentru că sunt o optimistă, n-aveam să cred că nu există sorți de izbândă. Când am început să le caut, am dat nas în nas cu așteptările mele. Erau așa mari, frumoase, gătite, triumfale. Se plimbau de colo colo pe covorul roșu și dădeau autografe iluziilor mele.  Eram numai așteptări și durerea neîmplinirii lor. Dar eram mamă. Mai ales atunci, când copiii erau mici, în primul rând eram mamă. Nu știam cum e acest nou rol.