Jurnalul unei zâne

     Înăuntrul fiecărui om este o lume infinită de întuneric și lumină. În timpul crizelor, fie că-i de supraviețuire sau de identitate, de regăsire a sinelui, ne lăsăm pradă părții întunecate din noi. Pentru că e mai ușor să definim ceea ce se întâmplă decât să atribuim reacțiilor noastre un sens profund, personal. Până întâlnim primele raze de lumină. Această lumină e mai puternică decât orice altceva, chiar dacă uneori nu e decât o iluzie a luminii. O iluzie care ne poate transforma, sprijini și chiar ridica de jos. Atâta timp cât credem în ea. Dar oare credem în lumina aceasta invizibilă?! Sticletele de Donna Tartt e o carte cu un impact major asupra mea, de parcă toate cuvintele dintre pagini s-au perindat prin conștientul și inconștientul meu și mi-au vorbit de acolo. Am simțit fiecare miros, am văzut culori, am privit ceața cenușie și am simțit mirosul umed lăsat de ploaie și de timp. L-am văzut pe Theo zdrobindu-se de asfaltul disperării în încercarea de a o reîntoarcere pe

    Când am citit prima dată Maitreyi mi-a plăcut atât de mult încât am mai citit-o o dată și m-am îndrăgostit de Mircea Eliade, de stilul său miraculos care tămăduiește răni și dureri sufletești. În timpul liceului, Eliade și Lucian Blaga au fost scriitorii mei iubiți și acum dacă stau să mă gândesc de ce, nu știu să zic, pentru că le-am uitat operele. Acum trei ani am recitit Maitreyi și am simțit din nou acel tărâm magic pe care te duce Eliade. Îmi place literatura contemporană pentru că în ea sunt toate aspectele care-l macină pe omul modern: nevoia de a fi autentic, rolurile sociale, efectul psihoterapiei, modurile introspective și retrospective de a privi tot ceea prin ce trecem, fragilitatea relațiilor, linia invizibilă dintre vitalitate și depresie.   Dar iubesc literatura clasică pentru frumusețea sentimentului de iubire, care acoperă orice altă nevoie a omului modern. Poate toate provocările pe care ni le punem nu sunt decât o încercare de a trăi fără iubire, iar fără iub