Jurnalul unei zâne

        Când vina ne desparte e ultimul roman tradus al lui Liane Moriarty. Am citit tot ce-a fost tradus, nu puteam să ratez această carte.       O nouă poveste despre căsnicie, copii, relații de prietenie, despre gândurile oamenilor și despre iubire. Ca de fiecare dată, Moriarty are un talent fenomenal de a descrie gesturile oamenilor, ideile care ne trec prin minte, adevărul nerostit care se află în spatele cuvintelor rostite. Autoarea cunoaște foarte bine oamenii, îi citește ca pe niște cărți deschise, are o pregătire psihologică incredibilă în a construi personaje memorabile, creionate până-n cele mai mici detalii și curaj de a vorbi direct și spontan despre cele mai întunecate locuri ale minții umane. Acolo unde încercăm să ascundem tot ce ne doare, tot ce vrem să uităm. Când vina ne desparte pune sub lupă traiul a trei familii obișnuite, aparent fericite. De ce aparent? Pentru că autoarea sapă în viețile acestor familii și scoate la lumina zilei adevărul crunt. Despre no

   Am ajuns acasă epuizată. Mă pândea o răceală zdravănă așa că tot ce-mi doream era să mă bag sub plapuma mea roșie preferată, eventual cu o cană cu ceai fierbinte și să dorm. Și știți cum se întâmplă de obicei? Intervine ironia sorții și toate planurile par să se ruineze. Ca un castel de nisip spălat de valurile zbuciumate și spumoase. Un copil vrea mâncare, celălalt vrea să scriem scrisoare pentru Moș Crăciun, pentru anul viitor, iar mușchii mei par să cedeze în fața normalității. Atât creierul cât și mușchii picioarelor. Omul meu văzându-mi starea în care mă aflam, a luat copiii în cealaltă cameră, mi-a făcut un ceai fierbinte și a stins lumina în dormitor. Am dormit până dimineață, fără să fiu deranjată. Dimineață eram alt om, iar faptul că mai era și sâmbătă, mă bucura mai mult. Aveam să petrecem toată ziua împreună. În timpul dejunului de la 11.00😉, i-am strâns mâinile și i-am spus mulțumesc! Era cât pe ce să uit că mi-a dat timp să mă odihnesc. Era cât pe ce să cred că

       Ieri am ieșit la plimbare doar cu unul dintre copii. De fapt, am avut de rezolvat ceva și s-a întâmplat totul mult mai repede decât m-am așteptat, așa că după aceea, trei ore au fost doar ale noastre.       De cinci ani, cred că e prima dată când ies doar cu un singur copil în oraș. Eu prețuiesc tare mult timpul petrecut împreună . Chiar și când erau mai mici, soțul meu mă lăsa să dorm acasă, iar el voia să ia băieții la plimbare. Nici atunci nu rămâneam acasă. Împreună cu ei mă simțeam mai împlinită decât după un somn de vreo două ore. Și am petrecut atât de frumos ieri timpul. Primul lucru pe care l-am simțit a fost simplitatea. Cu un singur copil e mult mai ușor, dar am simțit și dorul față de celălalt, totuși să fiu cu ambii face parte deja din mine. Am râs împreună, am stabilit câteva misiuni pe care le-am dus cu brio până la sfârșit, l-am dus în brațe, chiar dacă are cinci ani și m-am răsfățat cu privirea lui bucuroasă atunci când își ținea capul lângă fața mea, iar cu

      Fix cu o zi înainte de ziua mea, m-a vizitat o răceală ca la carte. Un om bolnav este un om neputincios. Și ajungem să înțelegem aceste lucruri abia când suntem la ananghie. Cât de mult avem nevoie unii de alții. Cât de conectați suntem fără să ne dăm seama.  Cât de prețioasă e cana de apă pe care ți-o dă altcineva atunci când nu te poți duce singur după ea.     Și m-am gândit la toți oamenii care au fost alături de mine în diferite etape ale vieții. Mi-am amintit de toți oamenii care m-au dus în brațe atunci când n-am mai putut să merg singură. Și n-a contat motivul. Ei au pus preț pe omenie. Pe iubirea pentru viață . M-am gândit la fiecare succes pe care l-am avut "eu am câștigat" "eu am reușit". Singură nu am reușit nimic. Toate succesele mele sunt un amestec de voință, credință, susținere, oameni. Numai mama câte rugăciuni a rostit. Mi-am amintit de eșecurile pe care le-am trăit.  Am mers mai departe de fiecare dată. Pentru că am învățat să merg din n

    Intru în casă, mă descalț și încerc să-mi fac drum printre toate jucăriile aruncate pe podeaua din coridor. Nici nu vreau să-mi închipui ce se petrece în camera lor. Încă mai sunt însuflețită de dorul lor. Încerc să las la o parte treaba asta cu curățenia și abia aștept să-i strâng la piept, să le simt mirosurile, să le mângâi spatele, părul, mânuțele pufoase.     Mă strigă să-i caut. Pășesc anevoios printre piese de lego, mașini, roboți, mingi și intru în dormitor cu un zâmbet larg și autentic. Știu că sunt sub pat, dar mă prefac că nu știu pentru că asta îi amuză tare mult, iar eu sunt dependentă de starea lor de bine. Pentru că e mai ușor. "Oare unde să fie cei doi ursuleți minunați? Mă duc să văd în baie. Vai, ceva se întâmplă cu canapeaua noastră, a început să râdă. N-am văzut niciodată o canapea vorbitoare. Nu știu ce să fac, s-o iau la fugă sau să vorbesc cu canapeaua?" Și prind curaj și mă uit sub canapea. Scot de-acolo două bucăți mari de râs și le așez pe

      Hoțul de cărți de Markus Zusak este o carte unică, în special datorită măiestriei cu care sunt înzestrate cuvintele. Am savurat magia  fiecărui cuvânt, le-am admirat dansul în propoziții și m-am bucurat de frumusețea și originalitatea lor. "Clădirile par să fie lipite laolaltă, în mare parte mici case și blocuri ce par nervoase. Zăpadă întunecată se întinde ca un covor. Erau beton, copaci goi ca niște cuiere și aer cenușiu."      Hoțul de cărți ne duce în Germania anului 1939 și ne țese povestea lui Liesel Meminger, o fetiță 11 ani care călătorește împreună cu fratele și mama sa spre Munchen, unde urmau să fie încredințați (ea și fratele său) unor părinți sociali, Rosa și Hans Hubermann. Pe drum, fratele lui Liesel moare și este îngropat într-un sat și fix în acest moment, Liesel fură prima carte, mai degrabă manualul groparului pe care acesta l-a scăpat în timp ce săpa pământul înghețat. În nopțile care urmează în noua sa familie, Liesel are parte de niște coșmaru