Jurnalul unei zâne

 Lumina, blândă și sacră, mângâie sticla ferestrei mari, se așază pe perete și se rostogolește, în mici crâmpeie, pe podea. O prind în bucăți de memorie și o țin strâns. Să n-o pierd. Într-o lume a nopții, lumina e sărbătoarea optimismului sau mai degrabă sărbătoarea speranței!  E prima dată când îl citesc pe Nabokov și nu e Lolita, e o carte jumătate poem, jumătate proză, Foc palid. Astăzi vreau să vorbesc doar despre poem. Despre cealaltă jumătate scriu altă dată.  Emoția lecturii a fost o experiență specială, dar emoția cuvintelor și sensurilor a fost o experiență post lectură. Mă întreb dacă nu asta e rolul poeziei? Să fie mai lungă decât este și să se contopească în sufletul cititorului într-un întreg de necuprins.  Vreau să remarc cu onoare și plăcere rolul important al traducătorului, în acest caz Veronica D. Niculescu. Ludmila Ulițkaia spune despre Nabokov că e un geniu și nu e ușor să-l traduci, dar eu am simțit o plăcere literară citind acest poem, în mare parte datorită trad

Observ, din proprie experiență, că odată cu creșterea copiilor, crește în mine un munte de așteptări de la ei. În unele cazuri răbdarea se evaporă imediat și rămân în mână cu un pumn plin de ocară pe care o arunc peste ei, peste copilăria lor, peste încercările lor de a descoperi viața, testându-și limitele, curajul, frica și testându-mi rolul meu de mamă. Cuvintele pe care le rostesc, energia pe care o împrăștii în jurul meu nu e doar despre direcție, cât e despre sursă, e doar despre mine.   Oricât mi-aș împacheta acțiunile în cuvinte frumoase sau m-aș strecura în spatele unui paravan decorativ, vine o zi inevitabilă cu o întâlnire importantă dintre mine și...mine. Și nu mă refer la singurătate, ci la ziua aia în care-mi aud vocea, mai degrabă șoapta mea interioară. Unii o numesc intuiție, alții o numesc "o prostie", eu o numesc vocea sufletului. Indiferent de rolurile noastre sociale, de vârstă sau de trecut, de situația materială, de liniștea sufletească, orice femeie, l

 Categoria de carte #istoriaprinochiioamenilor Cu cât mai mult mă adâncesc în istorie cu atât mai mult îmi dau seama de cât de multă răutate există......... ............................................în oameni... Istoria e despre oameni, despre fiecare dintre noi, în fiecare zi scriem istorie și aș putea să trec mai departe, ca și până acum, fără să privesc în spate, dar aleg să știu. Astfel îmi permit să înțeleg viziunile mici ale omului pentru că ele se nasc în urma experiențelor trăite. Un strigăt pe Nistru e o carte dureroasă despre războiul transnistrean din 1992. Teoretic, acest război a încetat la sfârșitul lui iulie '92, dar conflictul politic nu s-a soluționat nici astăzi. Un strigăt pe Nistru relatează povestea unui voluntar înrolat în război pentru a ajunge la iubita sa, dar totodată se scrie și istoria neamului nostru din acea perioadă.  De câte atrocități e în stare omul? De ce ne concentrăm mereu pe ceea ce ne dezbină și nu pe ceea ce ne unește? Câți copii și-au pier