Cum îmi dau seama când iubirea mea se infectează cu așteptări?

Observ, din proprie experiență, că odată cu creșterea copiilor, crește în mine un munte de așteptări de la ei. În unele cazuri răbdarea se evaporă imediat și rămân în mână cu un pumn plin de ocară pe care o arunc peste ei, peste copilăria lor, peste încercările lor de a descoperi viața, testându-și limitele, curajul, frica și testându-mi rolul meu de mamă. Cuvintele pe care le rostesc, energia pe care o împrăștii în jurul meu nu e doar despre direcție, cât e despre sursă, e doar despre mine.

  Oricât mi-aș împacheta acțiunile în cuvinte frumoase sau m-aș strecura în spatele unui paravan decorativ, vine o zi inevitabilă cu o întâlnire importantă dintre mine și...mine. Și nu mă refer la singurătate, ci la ziua aia în care-mi aud vocea, mai degrabă șoapta mea interioară. Unii o numesc intuiție, alții o numesc "o prostie", eu o numesc vocea sufletului.

Indiferent de rolurile noastre sociale, de vârstă sau de trecut, de situația materială, de liniștea sufletească, orice femeie, la un moment dat, simte că are o voce interioară ca un râu, murmurul căruia i-l auzi abia atunci când se face liniște. Și nu e vorba de acea liniște obișnuită, e mai mult o liniște foarte mică într-un haos, o lipsă de cuvinte când ai atât de multe de spus.  Atunci fiecare femeie trece printr-un proces de redescoperire, de transformare. Multe surse creionează această transformare drept un divorț, o avansare în carieră sau dimpotrivă renunțarea la carieră, nu mai vorbesc de mesajele despre iubirea de sine care apare ca o validare doar în prezența tocurilor cui sau a machiajului zilnic. Eu cred că transformarea unei femei ține mult de transformarea  interioară, de pacea pe care o faci cu tine însăți, de credința pe care o ai, de puterea de a ierta, de a iubi, de a visa, de a zâmbi!

Corpul și sufletul nu sunt două entități diferite, sunt un tot întreg. Puterea omului de a fi vulnerabil sau fragilitatea puterii imense e ceva ce se revarsă din interiorul nostru și nu poate fi oprit acest șuvoi de delimitarea dintre trup și suflet. 

Așa cum am grijă de exteriorul meu învăț să-mi îngrijesc și interiorul.

  Pot să-mi ascund durerile și tristețile după un zâmbet până la urechi sau pot să-mi împachetez emoțiile într-un "bine, mersi" grandios și răsunător, dar atunci când vorbesc cu mine însămi e imposibil să mă mint. Pot să evit discuțiile sau să mă fac că plouă, dar nu să mint fără să știu că mă mint. Poate aceasta e superputerea sufletului - mă face să mă văd cu adevărat. Fie că îmi place, fie că nu.

 

Și-atunci toate așteptările pe care le am de la copiii mei sunt de fapt așteptările pe care le am de la mine. Toată încrederea în copii pe care o pierd uneori e încrederea pe care o pierd în mine. 

Într-o lume atât de rapidă, între întâlniri, chestii, muncă, copii, bucătărie, presiunea din online mai reușesc să fiu doar eu cu mine? Nu prea...

Și atunci simt cum îmi pierd încrederea, cum energia mi se consumă foarte repede, dispoziția suferă modificări bruște, iar confortul propriului sine dispare complet. Pentru că e imposibil să rămân la fel atunci când înăuntrul meu fragilitatea și vulnerabilitatea nu mai sunt o putere, ci o piedică, o degradare. Și mai vine astfel frumusețea din sufletul meu? Pot eu să-mi ascund cicatricile invizibile, dar perfect evidente sub un ruj sau sub un fard ultra rezistent?

  Nu e nicio frumusețe mai  contagioasă și mai autentică decât cea care vine din suflet, care se naște din bucurii și tristeți, din zâmbete și lacrimi, din eșecuri și victorii, din pierderi și împliniri, din ură și iertare, din tot ceea ce e uman. Din felul natural de a fi, pur și simplu!

 

Uneori sau deseori, pare aproape imposibil să las totul baltă și să mă țin de mână, dar anume această plimbare prin labirintul sufletului meu o să-mi redea energia și iubirea, care nu doar îmi vor învălui existența, dar pe care le voi transmite mai departe, ca un dar de suflet! 

Viața e un bumerang și doar pare că vorbele, gesturile, acțiunile noastre țin de cei spre care pleacă, dar de fapt totul e despre mine și ce dau se întoarce la mine. Din această energie creștem și cu ajutorul ei facem viața zi de zi. Depinde ce avem și ce dăm!