Câte femei încap într-o femeie? Câte voci?
Cât timp îi trebuie omului pentru a se cunoaște? Mă întreb și caut răspuns, un răspuns care știu că nu există, dar mă întreb într-o stare în care minimalismul cunoștințelor mele se ciocnește cu multitudinea de lucruri pe care-aș vrea să le cunosc. Un alt om, o altă idee, un alt fel de a vedea lucrurile mi se par întotdeauna mai bune decât ale mele. N-am fost niciodată încrezătoare în mine însămi. Am avut momente în care mă priveam în oglindă în scutul meu strălucitor, dar am avut mai multe momente când cerșeam viziuni, păreri, de parcă lumea mea n-ar putea funcționa fără vocea celorlalți. Îmi arunc apă rece peste față și lupt zilnic cu o parte din mine care este construită din frică, îndoială, rușine,vină. Sunt la vârsta la care n-ar trebui să-mi mai pese de această parte din mine, dar totodată sunt la vârsta la care mă gândesc conștiincios la ce sunt dincolo de toate decorurile părerilor.
Trebuie să recunosc că e destul de anevoios drumul spre sine, doar în teorie sună frumos, cu diferite etape și cerințe. În viață, de cele mai multe ori, teoria se dărâmă într-o clipă și rămâi doar tu și realitatea. Cel mai ușor e să fugi de tine, să te justifici, să inventezi niște texte despre cine ești și să mergi înainte până ajungi să crezi că asta e realitatea.
Pe de-o parte, mulți ani trăim în această stare și ne simțim destul de bine, dar pe de altă parte, la un moment dat, la o anumită vârstă, nu contează fizică sau vârsta sufletului, te trezești dialogând cu conștiința. Vocea conștiinței e uneori foarte sâcâitoare, provoacă îndoieli și dubii, te face să privești altfel lucrurile, dar adevărul e că această voce e legătura dintre tine și sine. De aici începe o călătorie frumoasă, cu bune și cu rele, și această călătorie nu are o destinație specială și nici un program definit, e o călătorie pentru toată viața, însăși călătoria e destinația!
Sunt o femeie cu mai multe voci în mine, sunt o matrioșkă cu multe femei și toate sunt eu. Sunt diferită și totodată sunt una și aceeași. Uneori sunt muzică, alteori furtună, în unele zile sunt caldă ca soarele primăverii, alteori sufoc, iar în alte zile pot fi rece ca gheața. Am momente în care sunt de o naivitate copilărească, iar alteori sunt atât de devotată orgoliului meu încât nu văd situația reală. De cele mai multe ori aleg să fiu "fata bună", dar asta nu înseamnă că nu-mi doresc să fiu "fata cea rea", și chiar sunt!
Mi-a fost greu să mă împac cu toate aceste roluri, mereu mă ciondănesc cu mine însămi, dar am învățat să accept că sunt așa cum sunt, mai mult decât atât, vreau și pot să-mi îmbunătățesc unele aspecte. Și-n tot acest timp, mă însoțește o voce care vrea cu tot dinadinsul să mă ascund în cochilie, să tac, să zâmbesc, să zic da când vreau să zic nu. Vocea prejudecăților. Toți o avem, nu e ceva ieșit din comun. Vocea care ne șoptește mereu că e foarte rău să depășim anumite limite. Cât de fidelă am fost acestor limite. Încă mai sunt. Limite care sunt pur și simplu o voce, nimic mai mult. La școală n-am ridicat mâna să răspund, m-am justificat mereu pentru opiniile mele, n-am avut curaj să port rujul roșu, să ies în evidență. Am fost pe rând naivă, clovn, victimă, agresor (comportamentul pasiv-agresiv), autentică, vulnerabilă, victimă. Și întotdeauna o să fiu un pic din fiecare, personalitatea mea e construită din aceste cărămizi. Nu-mi place, nu zic asta cu mândrie, o spun cu acceptare. O să fiu din fiecare câte-un pic, dar am învățat să mă controlez. Dacă văd că o dau prea mult în victimă, încep să privesc miezul lucrurilor, dacă prefer pasivitatea, atunci îmi controlez agresivitatea gândurilor, gesturilor. E greu, dar nu imposibil. Cu fiecare încercare, devii mai bun, ajungi să te cunoști din ce în ce mai bine.
Astăzi ne jucam cu băieții într-un joc cu imagini. Pe unul dintre carduri erau desenate două baloane și doi șoareci. Sarcina era să facem un mic text despre imagine. Unul dintre copii își spune în felul următor povestea: "un șoarece are balon, iar celălalt șoarece nu are balon, atunci el își aruncă coada sus, aceasta se rupe și se duce după balon." Cealaltă poveste sună cam așa: "odată trăiau pe pământ două baloane, iar sus zburau doi șoareci, pentru că toată lumea era cu picioarele-n sus."
Le-am spus că mi-au plăcut ambele povești și că mă bucură faptul că văd lucrurile în felul lor, iar vocea prejudecăților a fost nevoită să se declare învinsă pentru că cât pe ce și nu le-am spus copiilor: poate altă poveste, poate șoricelul cu balon vrea să-l ajute pe celălalt șoricel etc.", dar am tăcut și am zis ceea ce trebuia să zic.
Suntem toți diferiți, vedem diferit lucrurile, iar acesta nu este un motiv să ne supărăm unii pe alții, să ne îngâmfăm, să închidem guri și să băgăm cu forța idei în cap.
Trebuie să recunosc că e destul de anevoios drumul spre sine, doar în teorie sună frumos, cu diferite etape și cerințe. În viață, de cele mai multe ori, teoria se dărâmă într-o clipă și rămâi doar tu și realitatea. Cel mai ușor e să fugi de tine, să te justifici, să inventezi niște texte despre cine ești și să mergi înainte până ajungi să crezi că asta e realitatea.
Pe de-o parte, mulți ani trăim în această stare și ne simțim destul de bine, dar pe de altă parte, la un moment dat, la o anumită vârstă, nu contează fizică sau vârsta sufletului, te trezești dialogând cu conștiința. Vocea conștiinței e uneori foarte sâcâitoare, provoacă îndoieli și dubii, te face să privești altfel lucrurile, dar adevărul e că această voce e legătura dintre tine și sine. De aici începe o călătorie frumoasă, cu bune și cu rele, și această călătorie nu are o destinație specială și nici un program definit, e o călătorie pentru toată viața, însăși călătoria e destinația!
Sunt o femeie cu mai multe voci în mine, sunt o matrioșkă cu multe femei și toate sunt eu. Sunt diferită și totodată sunt una și aceeași. Uneori sunt muzică, alteori furtună, în unele zile sunt caldă ca soarele primăverii, alteori sufoc, iar în alte zile pot fi rece ca gheața. Am momente în care sunt de o naivitate copilărească, iar alteori sunt atât de devotată orgoliului meu încât nu văd situația reală. De cele mai multe ori aleg să fiu "fata bună", dar asta nu înseamnă că nu-mi doresc să fiu "fata cea rea", și chiar sunt!
Mi-a fost greu să mă împac cu toate aceste roluri, mereu mă ciondănesc cu mine însămi, dar am învățat să accept că sunt așa cum sunt, mai mult decât atât, vreau și pot să-mi îmbunătățesc unele aspecte. Și-n tot acest timp, mă însoțește o voce care vrea cu tot dinadinsul să mă ascund în cochilie, să tac, să zâmbesc, să zic da când vreau să zic nu. Vocea prejudecăților. Toți o avem, nu e ceva ieșit din comun. Vocea care ne șoptește mereu că e foarte rău să depășim anumite limite. Cât de fidelă am fost acestor limite. Încă mai sunt. Limite care sunt pur și simplu o voce, nimic mai mult. La școală n-am ridicat mâna să răspund, m-am justificat mereu pentru opiniile mele, n-am avut curaj să port rujul roșu, să ies în evidență. Am fost pe rând naivă, clovn, victimă, agresor (comportamentul pasiv-agresiv), autentică, vulnerabilă, victimă. Și întotdeauna o să fiu un pic din fiecare, personalitatea mea e construită din aceste cărămizi. Nu-mi place, nu zic asta cu mândrie, o spun cu acceptare. O să fiu din fiecare câte-un pic, dar am învățat să mă controlez. Dacă văd că o dau prea mult în victimă, încep să privesc miezul lucrurilor, dacă prefer pasivitatea, atunci îmi controlez agresivitatea gândurilor, gesturilor. E greu, dar nu imposibil. Cu fiecare încercare, devii mai bun, ajungi să te cunoști din ce în ce mai bine.
Astăzi ne jucam cu băieții într-un joc cu imagini. Pe unul dintre carduri erau desenate două baloane și doi șoareci. Sarcina era să facem un mic text despre imagine. Unul dintre copii își spune în felul următor povestea: "un șoarece are balon, iar celălalt șoarece nu are balon, atunci el își aruncă coada sus, aceasta se rupe și se duce după balon." Cealaltă poveste sună cam așa: "odată trăiau pe pământ două baloane, iar sus zburau doi șoareci, pentru că toată lumea era cu picioarele-n sus."
Le-am spus că mi-au plăcut ambele povești și că mă bucură faptul că văd lucrurile în felul lor, iar vocea prejudecăților a fost nevoită să se declare învinsă pentru că cât pe ce și nu le-am spus copiilor: poate altă poveste, poate șoricelul cu balon vrea să-l ajute pe celălalt șoricel etc.", dar am tăcut și am zis ceea ce trebuia să zic.
Suntem toți diferiți, vedem diferit lucrurile, iar acesta nu este un motiv să ne supărăm unii pe alții, să ne îngâmfăm, să închidem guri și să băgăm cu forța idei în cap.
Comentarii
Trimiteți un comentariu