Jurnalul unei zâne

    Mi-am trăit copilăria într-un sat frumos, care miroase a struguri și a mere văratice. Satul se află între două dealuri pitorești, iar casa bunicilor, cu prispă de lemn, se află pe ulița principală. Copilăria mea a fost țesută cu poveștile bunicii mele. Povești despre război și despre durere. Povești despre șezători și dansuri. Povești despre copiii ei și roadele pământului. Când am crescut mai mare, m-am gândit adesea la ororile războiului pe care bunica mi le spunea sub forma unor povești. E o artă să poți vorbi despre suferință astfel încât să nu urli de durere, să nu înjuri, să nu plângi în hohote. E o artă de a trăi .  Mult mai târziu mi-am dat seama cu adevărat ce a avut de îndurat fetița care împlinise șase ani când a început războiul. Fetița care a devenit bunica mea. Bunica mea curajoasă, care a suferit foamete și nedreptate, nu s-a gândit la moarte, poate pentru că era doar un copil, ci s-a gândit cum să supraviețuiască! Și a supraviețuit cu puterea rugăciunii și

      "Vara în care mama a avut ochii verzi nu s-a terminat niciodată." Fie așa a fost, fie mi s-a părut mie, dar această poveste mi-a rămas catalogată în cap drept povestea unei femei bolnave de cancer. Și atât. Și nu m-am avântat s-o citesc pentru că am văzut cu ochii mei timp de un an, în fiecare zi, cât de cruntă e această boală și ce poate să facă cu viața unui om.  *** Mi-am propus să citesc mai multă literatură autohtonă, pentru că sunt convinsă că avem scriitori talentați, cărțile cărora rămân să se prăfuiască prin librării, în timp ce noi optăm pentru literatura străină. Am luat această carte condusă doar de intuiție și mi-era cumva frică să încep s-o citesc. Și totuși, am citit-o...  Am plâns în gând pentru micul Aleksy care  se ține de genunchiul mamei și care este alungat. Nebăgat în seamă. Nevăzut.  Am plâns pentru micul Aleksy bătut de tatăl său pentru că plânge ca o fată. Am plâns pentru adolescentul Aleksy care este etichetat drept nebun și violent și î

De câte ori evadez în sălașul sufletului meu, de-atâtea ori îmbrățișez viața. Și-mi amintesc, iar și iar, că iubirea, acest sentiment profund, e flacăra vieții. Printre ruinele orgoliului meu rănit, descopăr izvoare secate de dorul iubirii. Al iubirii mele pentru mine! Pe care învăț să mi-o ofer, mai mult de atât, învăț mereu că nu e nimic ieșit din comun și nici măcar egoist să mă iubesc. Și să iubesc. Tot ceea ce este în jurul meu. Nu cred că iubirea de sine ți-o poți cultiva prin 5 metode sau 10 pași. Poate fi o rutină de întărire a acestui sentiment, doar că adevărata   voce a iubirii e vocea ta, graiul sufletului tău. Iubirea de sine e mai mult decât timpul petrecut cu tine însuți, e mai mult decât cafeaua pe care-o bei în parc și care dă bine pe Instagram, e mai mult chiar decât bifarea tuturor listelor pe care le faci.   Iubirea de sine e iubirea pe care o dai și o primești. Altfel iubirea nu funcționează. Acolo unde este iubire este și iubire de sine. Și n-are nicio tan

 John Steinbeck este un scriitor clasic american, care a primit Premiul Nobel în anul 1962 pentru Literatură. Acum doi ani am citit "La răsărit de Eden" și mi-a plăcut foarte mult, recomand cartea cu drag. Am scris o recenzie a cărții pentru revista Belva și o poți citi aici . La răsărit de Eden este cartea cea mai îndrăgită de însuși autorul ei. Steinbeck scrie despre greutățile vieții, despre tulburările sufletești, despre partea întunecată a caracterului uman și chiar dacă cărțile sale tratează teme generale, cum ar fi sensul vieții, relațiile dintre părinți și copii, zbuciumul sufletesc, prietenia, modul de expunere e viu și autentic. Niciun personaj de-al lui Steinbeck nu trece prin filtre, nu se îmbracă în epitete și metafore, nu se chinuie să placă cititorului și, de multe ori, nu este scutit de tragediile vieții. Șoareci și oameni a fost ecranizat în repetate rânduri, în rolurile principale avându-i pe John Malkovich și Gary Sinise.   Este o poveste despre

  Nu vom ști niciodată cu siguranță ce se întâmplă în creierul unui om, cum se stochează informația, ce se transformă în amintire explicită și de ce multe experiențe devin parte constructivă a memoriei implicite. Ceea ce știm cu certitudine, din fericire, e faptul că experiențele din copilărie devin o parte fundamentală a ceea ce suntem ca adulți. Da, învățăm să reprimăm durerea, tristețea, mușamalizăm unele evenimente neplăcute, negăm prezența unor amintiri nefericite, dar, atunci când lacătul ruginit al valizei noastre își împrăștie în vânt particulele sale, printre fisuri iese miezul ființei noastre. Și atunci încep tet-a-tet-urile cu noi înșine, iar eu cred că acestea sunt cele mai minunate daruri pe care le primim, cele mai intime și vulnerabile dialoguri. Ferestre spre noi înșine! Nu în zadar se spune că experiențele din copilărie ne marchează pe viață. Atât cele pozitive, cât și cele mai puțin frumoase. E cam superficial să spun că scriitorul american contemporan Jonathan

Sunt unele dimineți în care mă trezesc mai obosită decât mă culc. Sunt unele zile care nu se leagă deloc, zile în care mă cert cu copiii, cu soțul, cu mine. Zile, în care nu-mi ajung 30 de minute de singurătate. Vreau mai multă liniște, libertate, timp să stau cu nasu-n telefon și-n cărți.  E drept că trec aceste zile și apare soarele, doar că fiecare emoție ascunsă forțat, de fiecare dată va naște furtuni mai mari, și voi răni mai mult data viitoare oamenii pe care-i iubesc de la inimioară până la toate planetele și înapoi.  Și asta doare. Ecoul insultelor mele îl aud și ei, îl aud și eu.  Uneori mă enervez pe agresivitatea lor, chiar dacă știu că agresivitatea e un fel de-a fi al bărbaților, dar mă scot din sărite certurile lor infinite, imitările lor intenționate, crizele lor de miorlăială.   Și în ciuda zecilor de tehnici învățate să acționez, eu tot reacționez! Cer iertare, pup, îmbrățișez, dar tot rămâne un nod în gât: vina. Vina că am strigat, că i-am comparat

 La fiecare sărbătoare, mama scotea din casa cea mare un teanc de farfurii "oficiale", linguri, pahare, ulcioare - toate pentru oaspeți. Aceste oficialități erau de fapt niște obiecte obișnuite, adică nu erau cine știe ce scumpe sau din cristal, unele mama le cumpăra, altele le adunam de la Paștele blajinilor, dar aveam și seturi întregi pe care le primeam cadou. După cinele festive, spălam și ștergeam toată zestrea și-o depozitam înapoi în "stencă", ca să ne bucure ochii de fiecare dată când intram în casa cea mare. În spatele casei, tata a construit niște cămăruțe pentru animale și toate acele cămăruțe erau ticsite cu fel de fel de lucruri inutile, de care eram convinși că vor deveni importante în anumite momente. Multe dintre ele așa și nu au devenit importante. Au rămas la fel de inutile doar că mai putrezite, mai plouate, mai deteriorate, dar și în aceste condiții ofereau convingerea că neapărat vor fi utile, la un moment dat.  Când au apărut primele seco

     Colțurile întunecate din mintea omenească e acea viață netrăită de om, iar vocea ascuțită a disperării e vocea interioară, neauzită. Paradoxal, e întunericul din care renaște omul, un om luminos și înțelept, dacă aude și vede cine este el cu adevărat. "Trebuie să ai în tine haos și frenezie pentru a da naștere unei stele care dansează." Unul dintre cele mai grave aspecte ale lumii, dintotdeauna, este nemulțumirea. Față de propria persoană, de propria viață, carieră, trecut, prezent, copii, idei, părinți etc.  Aceste sentimente de insatisfacție și insuficiență personale ne fac să ne simțim mici, neînsemnați, neînțeleși, iar la nivel instinctual - mânioși, furioși, disperați, avari și reci. Și vom încerca să obținem mereu mai mult (bani, afecțiune, atenție etc), dar niciodată nu vom fi mulțumiți. În primul rând pentru că sentimentul de recunoștință apare atunci când există o liniște și satisfacție interioare, altfel, în plan exterior, se va evapora destul de repede, în