Jurnalul unei zâne

 Am fost fascinată de jurnalele acestei curtezane sclipitoare din perioada Belle Epoque - Marthe de Florian! Dacă povestea lui April mi s-a părut previzibilă, atunci Marthe de Florian m-a făcut să văd cu ochii minții acele rochii spumoase, acele terase pline cu oameni și băutură și acel Paris strălucitor, care-ți oferea pe tavă tot ce doreai, un oraș al posibilităților. În Parisul Belle Epoque se adunau scriitori,pictori, arhitecți, modelieri, în căutarea inspirației și în răsfățul dezmățului.  Cartea are la bază fapte și oameni reali, iar ceea ce face scriitoarea, Michelle Gable, devine redarea autentică a unei perioade istorice demult apusă, dar și portretizarea unor personaje - emblemă ale perioadei respective. Apartamentul demimondenei Marthe de Florian a fost într-adevăr descoperit intact după 70 de ani cu toate mobilele, tablourile și lucrurile lăsate acolo. Tabloul lui Boldini este pe drept vorbind un tablou nemaipomenit de frumos, am căutat și celelalte lucrări ale pictorului ș

 ♥️Parisul nu se sfârșește niciodată 💙 Hemingway scrie această carte de memorii 30 de ani mai târziu decât evenimentele pe care le povestește despre perioada primei căsătorii și anii petrecuți la Paris, 1921 - 1926. Eu acum citesc "Soția din Paris" de Paula Mclain, care e considerată o replică a cărții lui Hemingway "Sărbătoarea continuă". Este o diferență mare între aceste 2 cărți, evenimentele sunt la fel,dar Paula Mclain le oferă căldură, emoții, oricum o să revin cu o părere mai amplă după ce termin Soția din Paris. Stilul lui Hemingway e cumva sec, el relatează evenimentele într-un mod laconic eliminând "cuvintele de umplutură" și emoția, personajele amintite în carte sunt creionate doar în baza activității lor și felului de a acționa, iar Hadley, soția sa, apare în carte de câteva ori, dar relația lor nu mi se pare una de iubire, nu pot să nu fac comparația cu Soția din Paris, care oferă o portretizare interioară a personajelor. După ce am terminat

      Arcul de triumf nu e o carte, e o stare care se infiltrează în mintea și sufletul cititorului. M-am oprit adesea în timpul lecturii și m-am întrebat "de ce?" revoltată de natura oamenilor, de faptele lor și de cursul istoriei. În acest labirint al întrebărilor fără răspuns, Erich Maria Remarque mi-a luminat tot timpul drumul prin scrierea sa și prin personajul său, doctorul Ravic! Eu am știut că o să revin la Remarque după ce am citit "Pe frontul de vest nimic nou" , am știut că o să găsesc aceeași scriere profundă, sensibilă, vulnerabilă, dar Arcul de triumf e mai mult de-atât, e o viață întreagă care pe alocuri îți face pielea de găină, iar alteori te face martor al unor sentimente intime. Și nu pot să schimb cursul cărții, pot doar s-o iau în inima mea și s-o port cu mine. E o comoară literară!  Arcul de triumf devine el însuși un personaj și chiar dacă nu se întâmplă multe lucruri legate de Arc, se întâmplă esențialul. El devine un simbol al răsăritului și

    Marele scriitor american William Styron afirmă că o carte bună te lasă la finalul lecturii epuizat . Ei bine, fix așa mă simt eu după Alegerea Sofiei, un roman monumental scris de Styron. Și ca să mă înțelegeți, nu e vorba de o epuizare zadarnică sau netrebuincioasă, mai degrabă o epuizare a minții și a sentimentelor de înțelegere și de cuprindere a  subiectelor abordate, despre natura omului, indiferent de culoarea, sexul sau trecutul său, o carte care nu doar m-a făcut să stau tot timpul cu creionul în mână, dar care m-a îmbogățit cultural, moral și mi-a adus o anumită comprehensivitate asupra temelor abordate. Și sunt multe teme minuțios documentate, dar cumva scriitorul, printr-o măiestrie uluitoare, reliefează psihologia individuală a omului, a personajelor în timpul evenimentelor generale.   Atât binele cât și răul încep cu fiecare dintre noi. E un peisaj bucolic, poate chiar romantic aceste închipuiri ale noastre ca fiind oameni buni și generoși (mă refer la natura empatică