Jurnalul unei zâne

 SUNTEM DEPENDENȚI DE DRAGOSTE ÎNCĂ DINAINTE SĂ NE FI NĂSCUT! Dragă mamă, Zilele acestea eram în curtea școlii și am fost martora unei situații care m-a marcat mai mult decât am crezut. Nu degeaba se spune că oamenii de lângă noi sunt niște oglinzi în care ne vedem.  Cunoscuta mea a alergat în întâmpinarea fiicei ei, i-a luat rucsacul din mână, s-a aplecat la înălțimea copilașului și i-a spus cât e de bucuroasă că o vede. Fetița, însă, s-a smuls din brațele mamei și a fugit către o altă fetiță. Au început să se joace amândouă pe acel covor auriu de frunze care strălucea feeric în lumina soarelui.  Era atâta veselie împrejur. Copiii aruncau cu frunze, se tăvăleau, fugeau, stăteau pur și simplu întinși și priveau copacii aurii.  Apoi am întâlnit ochii cunoscutei mele. Privea spre copii, avea un zâmbet mic de tot pe față, un zâmbet din acelea pe care le punem pe față atunci când ne vine să plângem de fapt. Cât de familiară îmi este acea privire, acel zâmbet.  Pentru a nu lăsa acel aer gre

 Mă așez să scriu. Când văd cum se nasc literele pe foaie simt o bucurie interioară, de parcă cineva înăuntrul meu abia așteaptă nașterea cuvintelor mele. De parcă înăuntrul meu se dansează valsuri din cuvinte, emoții, sentimente, resentimente, furii, bucăți de depresie, fericiri, tristeți. Nu le pot dărui tuturor acestor simțiri cuvinte. Uneori cuvintele pot destrăma o însemnătate întreagă, iar alteori puterea simțirii este mai mare decât greutatea cuvintelor. Și atunci încep să mă roadă gânduri. Mă las pradă acestor gânduri și ele mă sfâșie în zeci de bucăți precum o haită de lupi își sfâșie prada. Mă trăsnește o idee - această haită de lupi e a mea. Eu mă sfâșii pe mine în bucăți. Aici ar fi mers ideal o țintă spre care să întind arătătorul, dar nu sunt decât eu cu mine. Mă mir de complexitatea acestui paradox care se numește om. Cum poate încăpea în unul și același om un ocean de gingășie și o mocirlă de glod? Nu ne place să recunoaștem despre noi așa ceva. Ceilalți sunt așa, dar e

 Citesc volumul 2 al cărții Război și pace (o să tot scriu despre Tolstoi 😉) și sunt acolo unde Pierre, un personaj care are mult Lev Nikolaevici în el, după ce a văzut cu proprii ochi bătălia de la Borodino , se gândește la curajul și simplitatea soldaților. Aceste pagini m-au dus cu gândul la Anna Karenina, mai precis la Levin. În săptămâna Anna Karenina mi-am dorit să fac o postare despre Levin, n-am apucat atunci așa încât acum, natural, vine această dedicație.  Levin, poate că știți, este un personaj autobiografic, în rusă i se spune Liovin, așa cum Lev este varianta oficială a lui Liova (așa îl numeau familia și prietenii pe scriitor). Mi-a plăcut Levin în totalitate, dar sunt 3 scene care m-au marcat - nașterea lui Kitty, ultima scenă a cărții și mai mult decât orice momentul cositului! Ilustrația prezintă acest moment, iar priveliștea ilustrației este câmpul din Iasnaia Poliana. Autorul ilustrației este Oreste Vereisky.  Într-un conflict cu gândurile sale, cu sine însuși, într

 La 12 ani am scris o poveste de iubire într-un caiet de 12 pagini. Mi s-a spus să nu mă cred mare Eminescu, iar povestea mea a sfârșit într-un scrum pe care vântul l-a împrăștiat în zare.  La 14 ani fața mea s-a acoperit cu o acnee gravă, urmările căreia au rămas pentru totdeauna. Am purtat glugă, bretonul pe față, capul în jos, umerii încovoiați.  Mi s-a spus că nu am stil, că sunt prea tăcută, căscată, rușinoasă, prea slabă, că nu știu să-mi argumentez cuvintele, că nu am scopuri, intenții și nici cine știe ce frumusețe.  I-am ascultat pe toți, i-am crezut și i-am urât. Umerii mi s-au încovoiat mai mult. Capul mi se lăsase mai mult în jos. Încrederea în mine îmi amintea de acel scrum împrăștiat în toate zările lumii.  Ani și ani mi-au trebuit să ajung la mine. Am călătorit prin multe păduri întunecoase și m-am cufundat în multe mlaștini, dar n-am știut să vin spre mine.  Am pornit încet, cu pași mici, cu o tonă de argumente că nu se merită. Aș putea scrie un referat despre justifică

 Am terminat de citit primul volum. Am citit lin, am savurat fiecare cuvânt, fiecare sens, am recitit și am subliniat. Ceea ce am subliniat am mai recitit o dată în limba lui Tolstoi. Țin să menționez că această ediție de la Art are o traducere foarte foarte bună, identică cu originalul. E de datoria mea să menționez munca titanică a celor doi traducători - Ion Frunzetti și Nicolae Parocescu!💜📖 E imposibil să spun despre ce e această carte precum e la fel de imposibil să spun despre ce e viața. Ar fi o definiție la care se adaugă în fiecare zi ceva nou. Această carte e însăși viața, cu un trecut care ne ține în mrejele sale, cu un prezent pe care-l dăruim trecutului, viitorului sau unor idealuri iluzorii, cu un viitor incert.  Ce este viața? Care este frumusețea ei, dar, mai ales, care e sensul ei? Pentru fiecare dintre noi vine o zi în care vedem pentru prima dată imensitatea cerului, de parcă toate se opresc în loc, de parcă în locul zgomotului de fiecare zi răsună ecoul unei liniș

Maria Aleksandrovna Gartung - 19 mai 1832 - 7 martie 1919 Este fiica cea mai mare a celebrului poet rus Aleksandr Sergheevici Pușkin.  Aleksandr Pușkin a fost rănit mortal în timpul unui duel în anul 1837, astfel încât dintre toți cei 4 copii, doar Maria îl ținea minte și tot ea i-a păstrat memoria vie până la sfârșitul vieții sale. Maria Aleksandrovna Pușkin a fost educată și instruită acasă de pedagogi recomandați de vechii prieteni ai tatălui său. Astfel încât, la vârsta de 9 ani, Maria vorbea fluent și citea în germană și franceză.  A moștenit frumusețea mamei sale, dar și trăsăturile exotice ale tatălui său. Se căsătorește la 28 de ani cu generalul maior Leonid Gartung. Soții nu au avut copii, iar căsătoria lor se sfârșește după 17 ani într-un mod tragic, generalul se împușcă chiar în sala de judecată unde avea loc un proces de învinuire a acestuia. Maria nu s-a recăsătorit niciodată.  A îngrijit și educat copiii fratelui ei, Aleksandr, și a participat activ la toate evenimentele

   Sunt uși pe care le deschid în mine și mă minunez de frumusețea și gingășia pe care le găsesc acolo. Sunt amintiri și oameni care-mi zâmbesc, care mă țin în brațe ori de câte ori mă simt pierdută în această lume mare. Intru pe una dintre aceste uși și mi se face ușor pe suflet și am așa un sentiment minunat că am o putere invincibilă în interiorul meu, iar puterea aceasta se numește recunoștință, speranță, credință, îmbrățișare, zâmbet, susținere, iubire. E ușa celui mai frumos lăcaș al sufletului meu. Ușa e colorată în albastru senin, cu lăstare verzi, cu cercuri galbene, cu flori roșii, roz, albe.   Tot acolo, lângă această ușă-curcubeu mai este o ușă, are culoarea cenușie și pete portocalii. Aceste bucăți de portocaliu au rolul de a mă seduce și a mă face să intru în acel sălaș. Acolo sunt tot eu, sunt oameni și amintiri, dar mi se face greu pe suflet când pășesc în acea cameră încețoșată de emoții înăbușite și amintiri pe care vreau să le știu uitate. Acolo sunt trădări - eu am

 Mă uit la televizor, ei vin lângă mine, privesc și ei fix două minute, apoi mă întreabă "de ce plânge tanti?", răspund "fiindcă s-a certat cu soțul ei și o doare". Urmează "așa cum și tu te cerți cu tata?"... ...am încercat să leg niște litere împreună, dar mintea-mi  rămăsese la acele cuvinte. Cred despre mine că sunt o persoană pașnică și mai cred că mă cert rar cu soțul meu, dar și atunci nu de față cu copiii. Ei bine, realitatea nu e așa, iar întrebarea lui e o confirmare beton.  Cât de multe aud și văd copiii în familie, cât de multe credem că le scapă, dar de fapt totul se păstrează în mintea lor pentru ca apoi să te uimească în timpul unei discuții aparent banale.  Nu vreau să scriu despre importanța unui mediu sănătos de creștere a copiilor, pe asta o știm cu toții, vreau să scriu despre emoții, despre puterea lor, dar și despre acceptarea lor ca fiind ale noastre. Nu-mi plac multe dintre ele, dar sunt ale mele, iar atunci când ele se manifestă di

Nu obișnuiesc să dau note cărților, dar aici nu mă pot abține să nu scriu 10 din 5.  Toată lumea cunoaște povestea cocoșatului de la Notre-Dame și sunt convinsă că mulți au citit această carte absolut minunată.  Dacă acum 20 de ani m-ar fi plictisit capitolele despre artă, arhitectură, tipar, acum le-am citit cu o atenție deosebită, în special oprindu-mă la detalii. Am căutat nerăbdătoare tablourile lui Rembrandt - Rondul de noapte, Doctorul Faust. Cel din urmă m-a impresionat enorm.  Omenirea are două cărți importante - Biblia de piatră și Biblia de hârtie, fiecare dintre noi este poet, dar ce poeme lăsăm moștenire? Anul 1482. Anul 2021. Atâția ani au trecut, dar lumea, în mare parte, a rămas la fel. Pe Quasimodo îl tratăm la fel, îl batjocorim și-l luăm în derâdere, iar sufletul i se modelează sub comportamentul nostru.  Din păcate, nu sunt de acord că fiecare dintre noi își merită alegerile, de multe ori viața are propriile ei căi și, de multe ori, mâinile acestei vieți seamănă cu m

Îmi place să contemplu oamenii. Să rescriu în capul meu viețile lor. Nu mă interesează ce poartă sau cum miros. Le prind privirea atunci când ei o aruncă spre ceva, le urmăresc gesturile, mișcările și în capul meu începe povestea. Nu sunt un interlocutor foarte interesant, de multe ori prefer să ascult tăcerea și mă emoționează apusurile, căderea unei frunze, verdele crud al ierbii. Astfel am învățat destul de devreme să-mi radiografiez propria viață. Am dus tristețea până la extreme, dar am și transformat o clipă de bucurie într-o fericire lungă. Am învățat că viața e foarte puțin despre ceea ce se vede și e aproape totul despre ceea ce simțim, despre lumea noastră interioară. Însăși viața nu are un tipar exterior universal, dincolo de aspectul fizic ce mai numim viață? Poate dacă așezăm pe hârtie aceste 5 litere, oare se deschide ceva în fața noastră, oare asistăm la trecutul și prezentul vieții, și fără să ne dăm seama, și la viitorul vieții? Pentru că în acel moment se dezlănțuie m

 Am avut o experiență de neuitat cu această carte. Am citit-o lung. La început nu eram în stare să conectez oamenii din carte, reveneam, reciteam. Apoi mi-am zis de ce să nu mă las în voia cuvintelor? Și m-am lăsat. Cuvintele suave, cuvintele grațioase m-au purtat pe valurile vieții mele. Am închis ochii și am văzut întunericul, m-am speriat, am deschis ochii și m-au speriat valurile reci, forța lor, am coborât de pe valuri în miezul cuvintelor, iar orgoliul meu și-a dorit să sfarme valurile, să le ogoiască forța. A fost luni, a fost duminică. A fost vară, a fost iarnă. M-am lovit de stânci și-am plâns de deznădejde. Mi-am strâns lacrimile și mânia în pumn. Nu știu ce-mi veni, dar am dus pumnul spre inimă. La amiaza vieții, am stat pe mal și-am admirat frumusețea valurilor liniștite, broderia încrețită a mării. Am sărit în apă, să simt mirosul visurilor mele, să prind în palmă speranța vieții și să mă las purtară de valul care mă duce lin pe apă.  O scriere impecabilă, o scriere foarte

 Uneori, în timp ce încerc să adorm, mă gândesc la tine. Cum ar fi fost? Mă gândesc la tine doar la timpul trecut. Inima mea nu te-a luat în prezent, doar amintirea trecutului și acesta e cel mai mare dar pe care mi l-a făcut întâlnirea noastră. Tu ai rămas în trecut. O amintire, de cele mai multe ori, uitată. Nu te-am purtat în gândurile mele, nu te-am găsit în visurile mele, nu te-am urât, nu te-am blestemat. Ai venit în viața mea ca o ceață de toamnă, care durează, care îndeamnă la visare,la o hibernare a emoțiilor, oprite în cel mai mare șuvoi de iubire, dar care se risipește la un moment dat lăsând un cer senin și o vizibilitate clară.  Nu scriu aceste rânduri despre tine, ele sunt despre mine. M-am schimbat, m-am transformat într-o femeie mai luminoasă pentru care viața nu înseamnă o simplă aprobare, ci este o acceptare a mea, cu toate părțile din mine. Cu tot ce am ascuns de mine, de parcă aș putea uita, cu tot ce nu am vrut să fiu. Sunt eu. Înainte de toate, sunt doar pentru mi