Rătăcirile fetei nesăbuite / Mario Vargas Llosa
A iubi e cel mai frumos verb al inimii, e poezia și drama sufletului nostru! Cum pot să spun că trăiesc dacă nu iubesc, cum pot să știu care dintre iubiri mă va face să zbor în înaltul cerului și care mă va doborî pe pământul pe care calcă picioarele mele? Privind retrospectiv nu pot decât să spun că am învățat ce e iubirea în momentele în care sufletu-mi plin de durere, se zvârcolea sub tălpile mele.
Și totuși, iubirea nu ar trebui să doară...dar inima nu ne întreabă... doar ne izbăvește, din nou, prin alte iubiri - de sine, de viață, de oameni, de frumos, de natură!
Rătăcirile fetei nesăbuite e un roman de dragoste, un roman al obsesiilor și al dezamăgirilor purtând haina speranțelor. Haina neobosită a veșnicelor speranțe!
El e bărbatul timid și visătorul incurabil. Ea e femeia care acționează, e femeia metamorfoză care nu crede în iubire și iluziile ei. El vrea să fie. Ea vrea să aibă. O pierde de atâtea ori, își anesteziază durerea sufletului cu mai multă muncă, își promite s-o uite, o regăsește mereu alta și totuși, mereu aceeași și se lasă prins din nou în fărâmele de atenție și cuvinte pe care ea i le oferă.
Această carte pe care marele Llosa o scrie la cei șaptezeci de ani ai săi ne prezintă două portrete psihologice complexe. În centrul poveștii pare să fie el, bărbatul visător, timid, rănit, el care-și dezgolește sufletul în pasaje sensibil scrise, în timp ce ea, o fată nesăbuită, pare să fie un personaj omniprezent, chiar și atunci când el nu știe nimic de ea. În culisele sufletului său, ea mi s-a părut o femeie sensibilă și fragilă, în ciuda aparențelor.
Oricât ar părea că el e un băiețandru lipsit de voință și incapabil să pună capăt unei iubiri imposibile, el e, de fapt, bărbatul care-și asumă sentimentele și ghinioanele iubirii.
Mi-a plăcut mult cartea, e scrisă parcă altfel decât Mătușa Julia și condeierul, dar personajul masculin pare să reprezinte același alter ego al scriitorului - ambițios să trăiască la Paris, bărbatul care iubește pasional și cu dorința de a deveni scriitor.
Printre toate tomurile de dezvoltare personală, de non ficțiune, mai strecurați câte-o carte despre iubire. E uimitor ce minuni face cu sufletul omului!
Și totuși, iubirea nu ar trebui să doară...dar inima nu ne întreabă... doar ne izbăvește, din nou, prin alte iubiri - de sine, de viață, de oameni, de frumos, de natură!
Rătăcirile fetei nesăbuite e un roman de dragoste, un roman al obsesiilor și al dezamăgirilor purtând haina speranțelor. Haina neobosită a veșnicelor speranțe!
El e bărbatul timid și visătorul incurabil. Ea e femeia care acționează, e femeia metamorfoză care nu crede în iubire și iluziile ei. El vrea să fie. Ea vrea să aibă. O pierde de atâtea ori, își anesteziază durerea sufletului cu mai multă muncă, își promite s-o uite, o regăsește mereu alta și totuși, mereu aceeași și se lasă prins din nou în fărâmele de atenție și cuvinte pe care ea i le oferă.
Această carte pe care marele Llosa o scrie la cei șaptezeci de ani ai săi ne prezintă două portrete psihologice complexe. În centrul poveștii pare să fie el, bărbatul visător, timid, rănit, el care-și dezgolește sufletul în pasaje sensibil scrise, în timp ce ea, o fată nesăbuită, pare să fie un personaj omniprezent, chiar și atunci când el nu știe nimic de ea. În culisele sufletului său, ea mi s-a părut o femeie sensibilă și fragilă, în ciuda aparențelor.
Oricât ar părea că el e un băiețandru lipsit de voință și incapabil să pună capăt unei iubiri imposibile, el e, de fapt, bărbatul care-și asumă sentimentele și ghinioanele iubirii.
Mi-a plăcut mult cartea, e scrisă parcă altfel decât Mătușa Julia și condeierul, dar personajul masculin pare să reprezinte același alter ego al scriitorului - ambițios să trăiască la Paris, bărbatul care iubește pasional și cu dorința de a deveni scriitor.
Printre toate tomurile de dezvoltare personală, de non ficțiune, mai strecurați câte-o carte despre iubire. E uimitor ce minuni face cu sufletul omului!
Comentarii
Trimiteți un comentariu