Crimă și pedeapsă / F. M. Dostoievski
Universul dostoievskian este universul psihologic al conștiinței omului. Omul nu doar se naște, crește și deprinde anumite capacități de existență într-o societate care militează pentru oameni supuși, tăcuți; omul își permite să simtă, să gândească de sine stătător, omul își permite să se definească de restul oamenilor, are curaj să meargă împotriva curentului și să spună ce gândește. Astfel de oameni populează universul dostoievskian. Dostoievski nu creează personaje bune sau rele, el umanizează personajele sale, ele parcurg labirintul vieții lor, ele cred, greșesc, iartă, urăsc, se împotrivesc, se supun, se tem, se chinuie, iubesc!
Poate oare o singură faptă necuviincioasă să salveze umanitatea? Ce forță există pe lume care poate purifica sufletul omului? Acestea sunt întrebările pe care și le adresează necontenit personajul central al cărții, Raskolnikov.
El este tipajul omului inadaptat, omul care, de fapt, la nivel metafizic, ridică alte întrebări care țin de crimele comise de oamenii legii, de oamenii pentru care puterea este un instrument de a obține tot ceea de ce au ei nevoie. Când vorbesc de crimă nu mă refer neapărat doar la asasinări, cât la nedreptatea comisă. Din timpurile lui Dostoievski nu au evoluat lucrurile, ne place să credem că am evoluat, dar evoluția omului nu înseamnă că are acces la diferite tehnologii, evoluția omului este despre înfrângerea răului care zace în fiecare din noi.
Dostoievski a reușit prin excelență să pună în lumină omul simplu, omul chinuit de conștiința sa și omul superior (conform sistemului social) care crede că i se poate orice, care scapă basma curată și trăiește cu aceste beneficii fără să-i pese de consecințe și de celălalt.
Raskolnikov se eschivează de la consecințele faptei sale, doar că libertatea fizică nu poate subjuga libertatea sa interioară căreia îi iau locul suferința,chinurile, caznele. Iată cum închisoarea face parte din om. Caznele psihologice și frica pe care le trăim ne afectează atât sănătatea fizică cât și cea psihologică, morală. A înnebunit, spunem despre acești oameni, dar de fapt nebunia e frica pe care o trăim, chinurile care ne invadează gândurile și lașitatea care ne împiedică să fim umani!
Dostoievski e un psiholog desăvârșit, nu inventează personaje, el le lasă pe fiecare dintre ele să-și trăiască viața, le dă șansa să rămână oameni indiferent de greșelile lor, le oferă libertatea de a alege și de a se salva. În funcție de conștiința lor, în funcție de virtuțile creștine și interioare, fiecare dintre ele își primește rostul în viață. Poate fi iubirea virtutea purificării omului? Înainte de a ajunge la iubire, omului îi este destinat să se căiască, să caute alinare, să parcurgă acea închisoare interioară care-i ține sub lacăt libertatea și curajul de a fi om!
Suferința e o mare încercare și o mare eliberare, acesta mi s-a părut a fi unul dintre laitmotivul cărții.
Întreg ansamblul cărții este o capodoperă despre ce înseamnă să fii om, despre puterea conștiinței, despre puterea credinței și a prieteniei, izbăvirea prin iubirea mamei la început și apoi cunoașterea acelei iubiri care permite vieții să ia locul teoriei, care rupe lanțurile invizibile în timp ce omul totuși își ispășește vina în închisoare.
Poate oare o singură faptă necuviincioasă să salveze umanitatea? Ce forță există pe lume care poate purifica sufletul omului? Acestea sunt întrebările pe care și le adresează necontenit personajul central al cărții, Raskolnikov.
El este tipajul omului inadaptat, omul care, de fapt, la nivel metafizic, ridică alte întrebări care țin de crimele comise de oamenii legii, de oamenii pentru care puterea este un instrument de a obține tot ceea de ce au ei nevoie. Când vorbesc de crimă nu mă refer neapărat doar la asasinări, cât la nedreptatea comisă. Din timpurile lui Dostoievski nu au evoluat lucrurile, ne place să credem că am evoluat, dar evoluția omului nu înseamnă că are acces la diferite tehnologii, evoluția omului este despre înfrângerea răului care zace în fiecare din noi.
Dostoievski a reușit prin excelență să pună în lumină omul simplu, omul chinuit de conștiința sa și omul superior (conform sistemului social) care crede că i se poate orice, care scapă basma curată și trăiește cu aceste beneficii fără să-i pese de consecințe și de celălalt.
Raskolnikov se eschivează de la consecințele faptei sale, doar că libertatea fizică nu poate subjuga libertatea sa interioară căreia îi iau locul suferința,chinurile, caznele. Iată cum închisoarea face parte din om. Caznele psihologice și frica pe care le trăim ne afectează atât sănătatea fizică cât și cea psihologică, morală. A înnebunit, spunem despre acești oameni, dar de fapt nebunia e frica pe care o trăim, chinurile care ne invadează gândurile și lașitatea care ne împiedică să fim umani!
Dostoievski e un psiholog desăvârșit, nu inventează personaje, el le lasă pe fiecare dintre ele să-și trăiască viața, le dă șansa să rămână oameni indiferent de greșelile lor, le oferă libertatea de a alege și de a se salva. În funcție de conștiința lor, în funcție de virtuțile creștine și interioare, fiecare dintre ele își primește rostul în viață. Poate fi iubirea virtutea purificării omului? Înainte de a ajunge la iubire, omului îi este destinat să se căiască, să caute alinare, să parcurgă acea închisoare interioară care-i ține sub lacăt libertatea și curajul de a fi om!
Suferința e o mare încercare și o mare eliberare, acesta mi s-a părut a fi unul dintre laitmotivul cărții.
Întreg ansamblul cărții este o capodoperă despre ce înseamnă să fii om, despre puterea conștiinței, despre puterea credinței și a prieteniei, izbăvirea prin iubirea mamei la început și apoi cunoașterea acelei iubiri care permite vieții să ia locul teoriei, care rupe lanțurile invizibile în timp ce omul totuși își ispășește vina în închisoare.
Comentarii
Trimiteți un comentariu