Jurnalul unei zâne

          Există un moment în viața fiecărei femei în care ea se întreabă dacă este cu adevărat fericită.  Exact în acest moment începe relația ei cu sine însăși. După părerea mea, aceasta este o relație importantă, e ca o hartă care deschide lumi noi, insule nestrăbătute și entuziasm și dorința de a cuceri fiecare teritoriu.           E o călătorie minunată prin locuri noi și vechi, frumoase și nu prea, cu flori și cu spini, cu fluturi și cu pietre, cu cer senin și ploi torențiale. Și toate astea se întâmplă în noi, în sufletul nostru dornic de dialog, de emoții, de prezență. Am fost întotdeauna o femeie romantică care trăia mai mult în lumi magice decât în lumea reală. De aceea, la capitolul iubire am eșuat aproape de fiecare dată, până nu am coborât în inima mea și cu picioarele pe pământ. Atunci n-a mai fost niciun bărbat vinovat de suferința mea, lor le-am trimis doar recunoștință. Pare absurd, dar atâtea am învățat de la ei, în special am învățat să fiu femeie. La 26 de

      Nu suntem ceea ce părem a fi. Nu suntem așa cum ne văd oamenii, dar ne lăsăm atât de ușor convinși de ceea ce părem a fi încât ne depărtăm de noi înșine. Ca o mască pentru carnaval, doar că n-o mai scoatem.        Și, la un moment dat, fiecare dintre noi simte această ruptură. Mă rog, oamenii nu cred că despre asta este vorba, dar ne simțim bine uneori, atunci când suntem aproape de noi înșine. În două cuvinte, în armonie. Și asta se întâmplă atunci când noi suntem apreciați, văzuți, iubiți. Iubirea e transformatoare. Noi suntem dependenți de iubire, chiar dacă ignorăm deseori această stare. În romanul " Împreună" de Anna Gavalda tot despre iubire este vorba. Despre iubirea de sine, iubirea dintre părinți și copii, iubirea dintre bărbați și femei. Personajele, 4 la număr, mă refer la cele principale, sunt diferite, fiecare ciudat în felul său, fiecare cu povestea sa de viață,  dar fermecătoare și minunate. Acești oameni ajung să locuiască în aceeași casă, iar

        Avem mult prea multe așteptări de la copiii noștri. De aici încep conflictele noastre. De la aceste așteptări care de cele mai multe ori, nu sunt pe măsură, iar, în puținele cazuri, când copiii îndeplinesc toate așteptările ne bucurăm, fără să ne dăm seama de durerea, frica, anxietatea care trăiesc în copii.        Absolut toți copiii sunt diferiți , nu putem să le cerem să fie că X sau că Y. Unii încep să meargă mai devreme, alții încep să vorbească mai devreme. Unii mănâncă singuri de la 6 luni, alții refuză și la 5 ani mâncarea. În timp ce unii copii știu alfabetul la 3 ani, alții abia învață să-și lege șireturile.  Ne pasă de grădina vecinului mai mult decât de copiii noștri . Ei au nevoie de iubire, de prezența noastră, de acceptare, așa cum au nevoie de aer.  Astea nu sunt tendințele parentingului modern, astea sunt necesitățile de bază pentru creșterea armonioasă a copiilor. Ne dorim copii fericiți, dar care trebuie să ne cânte-n strună. Sunt cam incompatibile a

      Îmi place cum scriu rușii, ei pun mult suflet în cuvinte, evenimente, scriu pătimaș, iar personajele sunt figuri minuțios create, care-și consumă rolul cu multă dăruire și se dedică întru totul cititorului. Nu am mai citit demult vreun roman rusesc, am citit câteva cărți despre psihologia omului, dar iată că, acum ceva timp, mi-am cumpărat romanul lui Evgheni Vodolazkin " Laur". Și am vrut să renunț la el, dar am continuat să citesc pentru că eram cumva prinsă de puterea credinței a eroului principal. Am vrut să renunț nu pentru că nu mi-a plăcut subiectul, ci pentru că erau câteva descrieri înfiorătoare despre moarte, despre oameni pe sfârșite. Mi-e greu să citesc așa ceva. Cartea este împărțită în 4 cărți. Cartea Cunoașterii ni-l prezintă pe Arsenie copil și pe bunicul său Hristofor, un "tămăduitor cu ierburi, și veneau la el tot felul de oameni." Hristofor strângea cu atenție ierburile și le usca, iar apoi trata oamenii cu ele. Arsenie era adus

Copiii sunt fascinați de ursuleți bruni, albi și panda. Când mergem la Grădina zoologică unde credeți că stăm cel mai mult? La cuștile cu urși. Bine că sunt scaune acolo😉 Au o mulțime de ursuleți de pluș, dăruiți, ceruți, luați de la bunica, important e că se joacă și au grijă de ei. Când le-am arătat pe hartă unde locuiesc urșii panda, ei mi-au spus că am putea să mergem acolo cât mai curând, pentru că nu e deloc departe😁 Așa se face că la Bookfest am găsit această carte minunată, pe care ei au zis că o luăm neapărat. Cartea este atât de frumoasă, imaginile atât de minunate, iar textul, cald și plin de pace. Povestea este despre doi ursuleți, Panda și Pandora, care sunt atât de timizi să se împrietenească încât se joacă singuri, fără mare chef de joacă. Citind povestea, m-am regăsit și pe mine în ea. Și eu eram la fel de timidă să mă apropii de alți copii, doar că eu mai am trei surori, cu care ne jucam toată ziua. Într-o zi de iarnă, ursuleții panda au ieșit afară

      Nu putem schimba pe nimeni și atâta timp cât n-o să înțelegem acest lucru, întotdeauna o să credem că cei din jurul nostru sunt vinovați. Sau că ne sunt datori cu ceva. Fiecare om este diferit, dar anume această diferență este ceea ce ne unește, ne completează, ne transformă. Depinde de situație și de om. Dar cel mai mult depinde de felul în care primim această diferență. Nimeni nu ne poate întregi mai mult decât am face-o noi. Pentru noi . Eu am jucat mulți ani la rând rolul de victimă. Știți cât de greu îmi e să fiu singura responsabilă pentru mine? Să nu mai vreau să arăt cu degetul spre cineva doar că să ies eu curată? Știți cât de greu mi-e să fiu sinceră atunci când aș putea găsi mii de justificări false? Nu în relațiile cu ceilalți, de fapt, nu în primul rând. În primul rând, în relație cu mine însămi.  Altădată îmi lingeam rănile găsind vinovați în jurul meu. Acum încerc să vindec rănile . Și doar eu pot face acest lucru. Doar eu pot să mă înțeleg așa cum voiam în

      Copiii noștri sunt mai mult decât doi ochi luminoși în culoarea mării sau în culoarea castanei. Ființa lor adevărată se află dincolo de hainele lor, iar zâmbetul lor are o origine de unde nu vedem cu ochii minții.       Copiii noștri au o lume minunată înlăuntrul lor, acolo unde ei debordează de entuziasm, bucurie, generozitate și viață. De altfel, cum avem și noi ceilalți. Un dar minunat pe care-l putem face lor, dar și nouă, e să-i privim cu ochii sufletului, să le spunem că sunt minunați, buni, sănătoși și curajoși . Noi, adulții, uităm c-am fost cândva copii... Eu sunt un copil veșnic, pe care nu-l schimbă nici vârsta, nici experiențele. Adică, sunt la fel de sensibilă. Mă doare când cineva se supără pe mine, mă afectează zile la rând când știu că am supărat pe cineva, am nevoie să fiu auzită și acceptată și  am nevoie de multă iubire, asta-mi dă energie și frumusețe. La noi se păstrează în continuare relațiile ierarhice, de sus în jos. Pe mine, cel puțin, m-a afec

      Încerc să fiu o mamă bună, adică să petrec timp cu familia, să citim cărți împreună cu copiii, să facem împreună biscuiți, să fiu atentă la originea comportamentelor lor, să fiu prezentă măcar uneori trup și suflet, să mă bucur de ființa lor pură și adevărată.        Nu-mi iese întotdeauna, dar vreau să cred că sunt în continuare o mamă bună, fără să fiu terorizată de vina pe care-o acumulez. Și simt, în ultimul timp, o presiune prea mare pe care-o are asupra mea social media.  Cumva, tot dau peste texte care mă fac să mă simt vinovată că am petrecut prea puțin timp cu copiii, că nu le citesc chiar în fiecare seară, că uneori nu-mi doresc decât să adoarmă mai repede, că dacă ei se bat înseamnă că asta au văzut acasă și tot așa mai departe. Aceste texte au scopul de a trezi în noi mai multă bunătate și prezență pentru copiii noștri, dar felul în care sunt expuse nu-mi oferă niciun sprijin, nici măcar empatie. Acest lucru mă debusolează de la ființa mea adevărată și-mi dezech