Postări

Se afișează postări din 2019

Cuvintele pot mângâia, dar pot și dărâma / Între cer și pământ / Jon Kalman Stefansson

Imagine
Între cer și pământ este o carte răvășitoare, din toate punctele de vedere. O carte ca o hartă a sufletului și destinului omenești. M-am îndrăgostit iremediabil de această carte, pe parcursul lecturii reciteam pasajele subliniate și nu mă mai săturam de frumusețea cuvintelor prinse cu panglici de mătase, în propoziții unse cu balsam, poezie și suflet.
Ce se află între cer și pământ? Omul. Viața. Destinul. 
Omul, prins în lupta pentru existență, uită că Viața e numai una, că Viața trece aidoma unui tren în gară, aidoma unei ploi, a unei primăveri, iar Destinul, lăsat la voia întâmplării, cerșește hrană spirituală la porțile ferecate ale sufletului.

Privim spre oameni, le vorbim, îi ascultăm într-un ritm alert. Nu savurăm privirile admirative, nu ne ungem rănile cu vorbele calde, din inimă. Ne grăbim. Să trăim. Lipsindu-ne existența de importanță.

"Vorbele au, unele, darul să schimbe lumea și puterea să ne mângâie și să ne șteargă lacrimile. Unele vorbe sunt gloanțe, altele sunt sunet…

Taniușa

Omul se plimbă prin viață,
    Omul aleargă de la start la finișul de care nu se bucură, de fapt, niciodată
    Pentru că îi apare în fața ochilor, sclipitor, un alt finiș
   Și începe din nou să alerge
   Intră în competiție cu ceilalți, iar
   Pe sine se lasă deoparte
   Uitat de iubire, alinare și tihnă
   Doar Dumnezeu, cu mâna sa caldă și lecuitoare
   Îl mângâie noaptea în vise sau ziua, în timpul unei mici cedări,
   Dar omul e ambițios
   Și nu cedează, el doar aleargă
   Risipindu-se în nori de praf visurile și credința din sufletu-i blând.
   Se oprește pentru o clipă și lansează în cer un zmeu din promisiuni
  Să iubească, să spere, să creadă, să zâmbească, să nu-i pese.
  Pentru că e ca la monede
  Două părți,
  Întuneric și lumină, iar întunericul
  Nu mai sperie atunci când în ochi luminează speranța și iubirea.
 Pur și simplu, fără motiv.
 La fel cum Dumnezeu iubește omul fără motiv
 Și totuși pentru o mie de motive.
 Mângâie capul omului, îl ia în brațe, iar în su…

Viața la feminin - Cincizeci plus. Mama

Imagine
Cu fiecare an care trece înțeleg tot mai multe despre viață, dar totodată continui să-mi fac mai multe griji cu privire la viitorul copiilor noștri, la viața de mâine. În minte mi se plimbă mii de gânduri, mii de griji. Frumusețea este ceea ce ne înconjoară, iar un om frumos este omul care face ceva bun și minunat în jurul său, omul din mâinile căruia ies lucruri minunate, din gura căruia ies cuvinte frumoase.
Frumusețea nu este doar despre aspectul fizic, chiar mai mult de-atât, avem nevoie să fim mai frumoși la interior decât la exterior, să avem un suflet mare și bun, asta este frumusețea adevărată a fiecărui om.

Toate Evele mele

Imagine
Unele zile sunt atât de grele, indiferent că-s duminici sau luni, indiferent de vremea de afară sau muzica care se-aude pe fundal.
Te trezești într-o duminică și realizezi că toată dispoziția ta e fix pe dos. Numeri până la zece, până la douăzeci, bei un pahar cu apă și o cafea fierbinte, un pic amară, așa cum îți place, privești pe geam la frunzele castanului care cad fără grabă și, totuși, starea ta nu se schimbă.
***
Când băieții au făcut doi ani, am simțit că o iau razna. Nu era vorba de "teribilii 2 ani", ci de epuizarea mea fizică și psihică, de ambiția mea de a fi o mamă perfectă, în ciuda oboselii, iritării și stresului pe care le simțeam și le acumulam. Când am crezut că pot să mă descurc la fel de bine și în continuare, am început să țip la copii. În fiecare zi tot mai tare. Uneori până răgușeam, iar după asta plângeam ore în șir înainte să adorm.
Am făcut atunci multe crize de nervi, m-am transformat într-o femeie veșnic frustrată, nemulțumită, relațiile cu s…

Literatura e ceea ce are omenirea mai bun / Imago / Ludmila Ulițkaia

Imagine
Citeam recent niște păreri despre cartea Ludmilei Ulițkaia "Imago", în rusă, și unii dintre cititori au fost indignați de această carte construită într-un decor cețos, trist, dezolant, fără vreo sclipire de speranță. Am renunțat să citesc mai departe. Mă gândesc cum ar fi putut scrie Ulițkaia despre curcubeu și floricele despre o perioadă cenușie din istoria URSS-ului, și nu doar a URSS-ului. Împletită cu dragostea pentru literatură, artă, muzică, această carte mi se pare chiar iluminatoare, și anume această caracteristică duce romanul dincolo de frontiera de roman istoric sau politic, cum poate părea la prima vedere.
Cum am putea să ne cunoaștem trecutul făcând abstracție de tot ceea ce li s-a întâmplat bunicilor, străbunicilor și părinților noștri? La urma urmei, istoria unui neam, a unui stat are viziuni lirice doar în poezie, o realitate în versuri menită să aline și să hrănească sufletele zdrobite  de regimurile politice.
Cartea pune în prim plan destinul celor tre…

Ochii ei

Imagine
Se urcă în troleibuzul plin la stația de lângă gară. Duce în mâinile obosite două pungi mari și grele. Să aibă vreo cincizeci de ani. Poartă basmaua legată sub bărbie. La fel ca mama. Timidă și încurcată, pune pungile jos. Le tot mută un centimetru în dreapta, un centimetru în stânga, le face loc celor care vor să iasă. Are cearcăne mari și ochii foarte apropiați unul de altul. Stau chiar în fața ei și o privesc cu admirație. Ochii care par să se vadă unul pe altul au o lumină senină, care liniștește instantaneu. Pentru moment gândurile mele dispar. Mă gândesc la ea. Ar putea fi mama mea.

Obosită, de multe ori neînțeleasă, alteori nedreptățită, cu umerii lăsați în jos mai mult de la greutățile sufletești decât de la kilogramele duse în spate. Zâmbește chiar dacă știu că tot ce și-ar dori în acest moment e să se așeze, dar nu-i oferă nimeni locul. Îmi mut privirea într-o parte să nu o stânjenesc privind-o continuu. Pe mine mă stânjenesc privirile directe. Pe mama o stânjenesc privir…

Suntem cine suntem / Iată-mă / Jonathan Safran Foer

Imagine
"Apoi și-a întins Avraam mâna și a luat cuțitul, ca să înjunghie pe fiul său. Atunci îngerul Domnului a strigat către el din cer și a zis: "Avraame, Avraame!" Răspunse acesta: "Iată-mă!". (...) Avraam nu întreabă "Ce vrei?". El spune "Iată-mă". Pasajul meu de bar mitzvah vorbește despre multe lucruri, dar eu cred că, înainte de toate, vorbește despre cei pentru care suntem cu totul acolo și despre cum asta, mai mult decât orice altceva, ne definește identitatea."

Iată-mă! Dincolo de ceea ce pretindem că suntem, pur și simplu suntem. Aici, acum, alături. Sau nu suntem. Aici, acum, alături.
Am tot amânat această carte, din cauza celor 650 de pagini, dar apoi n-am mai putut s-o las din mână. Mie îmi place la nebunie să citesc despre oameni adevărați, fix așa cum sunt ei. Perfecți de imperfecți. Pentru că asta e viața. Fără retușuri și ajustări adăugătoare. Decât cele care sunt în puterea omului. Să citesc și să mă regăsesc, iar și iar, buc…

Insuportabila ușurătate a ființei / Milan Kundera

Imagine
 "Din clipa în care există un martor al comportamentului nostru, ne adaptăm vrând - nevrând ochilor care ne privesc, și nimic din ceea ce facem nu e autentic."

"Insuportabila ușurătate a ființei", carte scrisă de Milan Kundera - scriitor francez de origine cehă, are ca background invadarea Cehoslovaciei în 1968, la scurt timp după mișcarea de emancipare a libertății politice, fenomen cunoscut și ca Primăvara de la Praga, de  către trupele armatei sovietice și aliații acesteia. N-aș spune că e un roman politic, ci mai degrabă un roman care împletește mai multe fire narative: politica, stilul filosofic al autorului, ficțiunea și condiția omului în diversele ipostaze ale sale. Stilul filosofic în care abordează scriitorul relațiile dintre oameni mi-a amintit de Alain de Botton și cartea sa "Ce se întâmplă în iubire", o carte minunată de altfel. 


Kundera ni-l prezintă pe Tomas, un medic de succes care activează într-un spital din Praga și pe Tereza, o chelneri…

Astăzi, când privesc în spate, văd oameni. Mulțumesc!

Imagine
Eram în clasa a șasea, aveam doisprezece ani. Mama îmi cumpărase în acea iarnă friguroasă o scurtă vătuită, cu blană albă, de un verde turcoaz pal, foarte frumoasă și foarte călduroasă. Pesemne că mă credeam domnișoară la vârsta aceea fiindcă am ținut cu tot dinadinsul să-mi ia cizme cu toc pătrat și cu șireturi până sus. De ce să mă fi grăbit să întorc spatele copilăriei, în cizmele mele cu toc?!

Am știut întotdeauna că nu i-am întors spatele, pur și simplu am ascuns-o la piept, în partea stângă și de multe ori sunt copilărie, pentru că de acolo iese ceea ce dosim.

După câteva zile am descoperit că cizmele, care-mi dădeau bătăi de cap cu lungimea șireturilor, erau diferite modele. Dreptul -negru strălucitor, stângul - negru pământiu. Dreptul - din piele tare, care nu prea se lărgește, stângul îmi înghițea piciorul și mai era loc pentru unu. N-am cârnit din nas, așa am umblat în acea iarnă, că doar erau de la Zorile, iar asta înseamnă că costau un pumn de bani. Și pentru că le lua…

Dincolo de cuvinte e puterea sentimentelor

Imagine
Mă uit la boțul ăsta de om mic cum stă ghemuit sub plapumă și repetă a zecea oară că el vrea mai întâi să doarmă și apoi să plece la grădiniță. Ca o mamă conștiincioasă, (cred și eu, că doar atâtea cărți de parenting am citit), îi repet și eu a zecea oară, de parc-aș spune o poezie pe de rost "puiule, te înțeleg, dar nu ai cum să dormi acum, în zece minute ieșim din casă".
Cu chiu, cu vai îl scot de sub plapumă și încerc să-l îmbrac. Mă enervez, în sinea mea, că nu se îmbracă singur, că nu cooperează. Tac, dar știu că supărarea îmi desenează pe față, destul de accentuat, cuta dintre sprâncene, îmi lasă buzele în jos, iar în privire am soiul ăla de nemulțumire, care se vede foarte bine.
Simt că sunt pe cale să explodez, și sunt și în perioada aia dinainte de menstruație și mă ia disperarea cu totul în ghearele ei. Nu suport să mă atingă cineva, darămite să-mi zgârâie stropul ăla de răbdare pe care-l păstrez. Stropul ăsta de răbdare pe care singură mi l-am inventat, de foarte…

În om este și raiul și iadul. Ce alegem să fim? / Aviatorul / Evgheni Vodolazkin

Imagine
Cum ar fi să te naști la început de veac, să visezi, să iubești, să-ți faci planuri de viitor și să te trezești într-o dimineață la sfârșitul veacului? Să nu știi cine ești, cine ai fost și, cu atât mai puțin, cine vei fi de azi înainte. Nu pare deloc un scenariu romantic, este mai degrabă ceva incredibil, fictiv.

Ne putem construi o viață fictivă, putem crede că suntem altcineva, dar sentimentele noastre nu pot fi fictive. De aceea pare atât de greu să vorbim despre ceea ce simțim, pentru că lumea dinăuntru nu se armonizează cu lumea perfectă pe care vrem s-o creăm în jurul nostru. Sufletul nu știe să mintă. E ceea ce avem noi cel mai curat și pur. Innokenti Platonov, eroul romanului "Aviatorul" de Evgheni Vodolazkin, se trezește într-o cameră de spital în anul 1999, efectuând un zbor metaforic între începutul și sfârșitul veacului XX.  Fiind bănuit de uciderea vecinului său, tânărul Innokenti de 20 de ani este reținut și trimis într-un lagăr cu destinație specială. Acolo el…

O poveste despre pierderi și regăsiri

Imagine
Casa ei era în celălalt capăt de pădure. Oamenii din sat se fereau să treacă prin zona aceea, fiind convinși că femeia cu părul negru și picioarele subțiri e o vrăjitoare rea și nebună.
Și dac-ar fi fost o casă ca lumea, da așa, niște bucăți de lemn bătute strâmb și un geam mic, veșnic prăfuit prin care nu se vedea nimic. Așa-s oamenii, îs curioși și dacă nu-și pot satisface curiozitățile, le inventează ei.
Ea se trezea în fiecare dimineață, înainte de ivirea zorilor și se ducea la râu. Se spăla cu apa rece ca gheața pe față și apoi se culca pe iarba udă și privea cerul cenușiu, pictat. Cum se ivea prima lumină a răsăritului, ea se ridica și pornea spre casă.
Cei care au văzut-o au spus despre ea că stătea deasupra apei și făcea diferite vrăji și de atunci nu a mai băut nimeni apă din acel izvor.
Oamenii oricum continuau s-o spioneze. Nu le plăcea că femeia nu vorbea cu nimeni și nu ieșea din pădure. Cu ce s-o hrăni?se întrebau ei. Cu puterile și energia noastră, răspundeau săteni…

Grădina de Sticlă de Tatiana Țîbuleac

Imagine
Cu fiecare zi care trece am impresia că timpul nici măcar nu fuge, ci galopează în viteză. Percep altfel trecerea timpului și nici măcar nu reușesc să adun toate clipele trăite, și nici măcar nu reușesc să adaug fiecărei clipe prezența mea. Zilele de  duminică devin din nou zile de luni, iar fiecare ianuarie devine decembrie. Repede, repede, repede!
Și-n ciuda trecerii timpului, purtăm în noi copilăria noastră, ca pe o pânză albă pe valurile anilor noștri. Cuvântul copilărie îmi place foarte mult. Pare pufos și dulce ca o bezea, dar... unele mușcături sunt amare ca pelinul. Lăsăm această amărăciune să ne invadeze corpul și sentimentele. Iar apoi se naște durerea. Amintiri care dor. Durere care nu trece niciodată. O durere plină de amărăciune.
***
Romanul "Grădina de sticlă" de Tatiana Țîbuleac aduce în prim plan imaginea Chișinăului anilor'80, destinul unei întregi societăți și pune sub lupă destinul Lastocikăi, o fetiță abandonată de părinți într-un orfelinat sătesc și î…

Acasă, un colț rupt din rai

Imagine
Adevărul e că oricât am încerca să readucem trecutul în prezent, el niciodată nu va mai fi la fel. Locurile pot fi aceleași, dar mirosurile, senzațiile, entuziasmul nu se repetă. Le simți și acum, dar altfel. Să fie asta trecerea timpului? Asta e ceea ce dăm în schimb timpului? Amintirile sunt puntea spre trecut și totodată experiențele care ne-au format, ne-au educat, sunt pârghia spre noi înșine.
***
În copilărie mergeam des cu mama pe deal la lucru. Aveam mai multe terenuri agricole. Unele dintre ele se aflau departe de casă, în sălbăticiunea și frumusețea naturii, înconjurate de multe văi, lanuri și câmpii verzi-aurii. Culoarea aurie-roșiatică a ierbii în lumina asfințitului e un spectacol mirific al naturii. Nu poți să-ți închipui așa ceva până nu vezi cu ochii tăi, iar apoi nu poți uita niciodată acea forță neasemuită de frumusețe și splendoare. Sunt recunoscătoare enorm acelor locuri care m-au îndrăgostit de natură o dată și pentru totdeauna.


Pe dealul cu iarbă și flori c…

Fără titlu, doar reflecții

Imagine
M-am așezat pe o bancă verde în parc. Era o zăpușeală nebună, am băut apa rece din sticlă cu nesaț.
Întind mâna în geantă după telefon. 14.03.
Apoi pun telefonul la loc. Vreau să stau doar cu mine și cu gândurile mele. În ultimul timp tot apelez la intermediarii dintre mine și...mine: telefonul, muzica, cărțile, televizorul.
Mai ales că, de ceva timp încoace, una dintre întrebările care mă chinuie e "de ce trebuie să am întotdeauna dreptate?". Și nu prea mă gândesc de ce. Alung aceste gânduri...
Am început să-mi pun această întrebare câteva luni în urmă când am citit cartea lui Joan Didion/ Anul gândirii magice. După moartea soțului, ea își punea această întrebare. De atunci ea s-a plusat întrebărilor mele. Că și așa aveam puține.
***
De ce trebuie să am întotdeauna dreptate? Și culmea, fix cu oamenii care nu au nevoie de dreptatea mea...ei au nevoie de timpul și iubirea mea. Și nedreptatea mea.

Mă uit la mașinile care trec în fugă pe stradă. Până acum nu le-am auzit zg…