Jurnalul unei zâne

  Se urcă în troleibuzul plin la stația de lângă gară. Duce în mâinile obosite două pungi mari și grele. Să aibă vreo cincizeci de ani. Poartă basmaua legată sub bărbie. La fel ca mama. Timidă și încurcată, pune pungile jos. Le tot mută un centimetru în dreapta, un centimetru în stânga, le face loc celor care vor să iasă. Are cearcăne mari și ochii foarte apropiați unul de altul. Stau chiar în fața ei și o privesc cu admirație. Ochii care par să se vadă unul pe altul au o lumină senină, care liniștește instantaneu. Pentru moment gândurile mele dispar. Mă gândesc la ea. Ar putea fi mama mea. Obosită, de multe ori neînțeleasă, alteori nedreptățită, cu umerii lăsați în jos mai mult de la greutățile sufletești decât de la kilogramele duse în spate. Zâmbește chiar dacă știu că tot ce și-ar dori în acest moment e să se așeze, dar nu-i oferă nimeni locul. Îmi mut privirea într-o parte să nu o stânjenesc privind-o continuu. Pe mine mă stânjenesc privirile directe. Pe mama o stânjenesc pri

"Apoi și-a întins Avraam mâna și a luat cuțitul, ca să înjunghie pe fiul său. Atunci îngerul Domnului a strigat către el din cer și a zis: "Avraame, Avraame!" Răspunse acesta: "Iată-mă!". (...) Avraam nu întreabă "Ce vrei?". El spune "Iată-mă". Pasajul meu de bar mitzvah vorbește despre multe lucruri, dar eu cred că, înainte de toate, vorbește despre cei pentru care suntem cu totul acolo și despre cum asta, mai mult decât orice altceva, ne definește identitatea." Iată-mă! Dincolo de ceea ce pretindem că suntem, pur și simplu suntem . Aici, acum, alături. Sau nu suntem. Aici, acum, alături. Am tot amânat această carte, din cauza celor 650 de pagini, dar apoi n-am mai putut s-o las din mână. Mie îmi place la nebunie să citesc despre oameni adevărați, fix așa cum sunt ei. Perfecți de imperfecți. Pentru că asta e viața. Fără retușuri și ajustări adăugătoare. Decât cele care sunt în puterea omului. Să citesc și să mă regăsesc, iar și iar

   "Din clipa în care există un martor al comportamentului nostru, ne adaptăm vrând - nevrând ochilor care ne privesc, și nimic din ceea ce facem nu e autentic." "Insuportabila ușurătate a ființei", carte scrisă de Milan Kundera - scriitor francez de origine cehă, are ca background invadarea Cehoslovaciei în 1968, la scurt timp după mișcarea de emancipare a libertății politice, fenomen cunoscut și ca Primăvara de la Praga, de  către trupele armatei sovietice și aliații acesteia. N-aș spune că e un roman politic, ci mai degrabă un roman care împletește mai multe fire narative: politica, stilul filosofic al autorului, ficțiunea și condiția omului în diversele ipostaze ale sale. Stilul filosofic în care abordează scriitorul relațiile dintre oameni mi-a amintit de Alain de Botton și cartea sa "Ce se întâmplă în iubire", o carte minunată de altfel.  Kundera ni-l prezintă pe Tomas, un medic de succes care activează într-un spital din Praga și pe Tereza,

    Eram în clasa a șasea, aveam doisprezece ani. Mama îmi cumpărase în acea iarnă friguroasă o scurtă vătuită, cu blană albă, de un verde turcoaz pal, foarte frumoasă și foarte călduroasă. Pesemne că mă credeam domnișoară la vârsta aceea fiindcă am ținut cu tot dinadinsul să-mi ia cizme cu toc pătrat și cu șireturi până sus. De ce să mă fi grăbit să întorc spatele copilăriei, în cizmele mele cu toc?!   Am știut întotdeauna că nu i-am întors spatele, pur și simplu am ascuns-o la piept, în partea stângă și de multe ori sunt copilărie, pentru că de acolo iese ceea ce dosim. După câteva zile am descoperit că cizmele, care-mi dădeau bătăi de cap cu lungimea șireturilor, erau diferite modele. Dreptul -negru strălucitor, stângul - negru pământiu. Dreptul - din piele tare, care nu prea se lărgește, stângul îmi înghițea piciorul și mai era loc pentru unu. N-am cârnit din nas, așa am umblat în acea iarnă, că doar erau de la Zorile, iar asta înseamnă că costau un pumn de bani. Și pentru că