Jurnalul unei zâne

      Mediul online e plin de modele de educație, dezvoltare, cunoaștere, de tipare perfecte de viață. Uneori simt cum mă frustrez că nu am aceleași posibilități pe care le au unii oameni de pe ecrane. Involuntar, mi se creează impresia că aș putea să-mi educ mai bine copiii dacă aș avea mai multe jocuri, jucării sau că m-aș simți mai adesea și femeie, nu doar mamă, dacă aș avea șansa să călătoresc singură, să comand mâncare la pachet acasă, să nu mai stau stresată în fața aragazului, cu șorțul mirosind a pârjoale și borș roșu. Ba uneori chiar mă gândesc că poate nu aș fi atât de țâfnoasă dacă aș citi mai puțin despre cât de mult greșesc în relațiile cu cei dragi și mai mult despre cât sunt de minunată, bună și înțeleasă. Poate că nu toți au aceste gânduri intime, dar uneori mă simt atât de atrasă de viața perfectă de pe ecrane încât mă irită complet realitatea chiuvetei pline, a gătitului interminabil, realitatea prafului care nu se mai termină, a miilor de firimituri de pe covorul

A iubi e cel mai frumos verb al inimii, e poezia și drama sufletului nostru! Cum pot să spun că trăiesc dacă nu iubesc, cum pot să știu care dintre iubiri mă va face să zbor în înaltul cerului și care mă va doborî pe pământul pe care calcă picioarele mele? Privind retrospectiv nu pot decât să spun că am învățat ce e iubirea în momentele în care sufletu-mi plin de durere, se zvârcolea sub tălpile mele. Și totuși, iubirea nu ar trebui să doară...dar inima nu ne întreabă... doar ne izbăvește, din nou, prin alte iubiri - de sine, de viață, de oameni, de frumos, de natură! Rătăcirile fetei nesăbuite e un roman de dragoste, un roman al obsesiilor și al dezamăgirilor purtând haina speranțelor.  Haina neobosită a veșnicelor speranțe! El e bărbatul timid și visătorul incurabil. Ea e femeia care acționează, e femeia metamorfoză care nu crede în iubire și iluziile ei. El vrea să fie. Ea vrea să aibă. O pierde de atâtea ori, își anesteziază durerea sufletului cu mai multă muncă, își promit

Dintotdeauna mi-a fost frică să greșesc în fața altora, am undeva în subconștient ideea fixă că o să mi se retragă iubirea dacă fac greșeli. Cunosc toate lucrurile astea precum iubirea nu se dă și nu se ia, dar am o frică interioară pe care e greu s-o alung. Totodată, mie, ca om al unei generații, îmi lipsește ideea că a greși e omenește, mai degrabă practica acestei idei și că a ierta nu e ceva rușinos. Viața nu e doar din linii drepte. Nu e perfecțiune, or perfecțiunea înseamnă un șir de imperfecțiuni. În ciuda acestei frici am trădat uneori oamenii. Pe moment nu mi-a păsat de consecințe. Trecerea timpului m-a transformat într-o femeie meditativă, introspectivă, nu că aș fi fost vreodată extrovertită. Și-n tot acest timp am cărat în spate vină, frustrări, teamă, rușine. Numai nu iertare. Iată lecțiile vieții! . . Orașul fetelor e o poveste frumoasă, spusă de una și aceeași femeie, dar cu voci diferite, o voce a trecutului și o voce a prezentului, a înțelepciunii. Am empatizat d

M-am trezit într-o zi că nu știu (mai) nimic despre istoria neamului nostru și mi-am zis că niciodată nu e târziu să aflu, să citesc despre un trecut pe care doar mi-l închipuiam folosind termenii - comunism, evrei, naționalitate, ocupație, strămoși etc. Pentru mine, istoria nu e despre cifre și cronologie, pentru mine ea e despre oameni. Îmi propun să dezvolt o nouă categorie de postări #istorianeamului #istoriaprinochiioamenilor Prima carte e un studiu comparativ "Vecini în vremuri de restriște" de Diana Dumitru. . . M-am născut într-un orășel din fostul județ Orhei și în copilăria mea am auzit deseori termenul "jîdan". Cel mai adesea îl auzeam atunci când maturii îl foloseau cu sensul de zgârcit, ceva de genul: "am fost la un vecin să cer împrumut, dar el nu vrea să dea, jîdanul". Mulți ani mai târziu am înțeles că "jîdan" înseamnă evreu și încă câțiva ani mai târziu am înțeles că "jîdan" este, de fapt,  un termen jignitor. .

Romanul Muza de Jessie Burton are unul dintre cele mai frumoase începuturi de carte și unul dintre cele mai frumoase sfârșituri: "Nu toți avem parte de încheierile pe care le merităm." și respectiv ultima propoziție: "Fiindcă, dacă am învățat într-adevăr ceva, acest lucru e că, până la urmă, o operă de artă e reușită atunci când creatorul său - (...) - e înzestrat cu credința care o însuflețește." Abia la sfârșitul romanului am descoperit acest lucru și asta mi-a reconfirmat faptul că citisem o carte absolut fermecătoare. Povestea care se ascunde între început și sfârșit e o poveste hipnotizantă, care m-a ținut lipită de carte. Această carte ar putea fi citită în multe feluri, în funcție de interesele cititorului, eu am citit-o ca o carte despre artă, despre ceea ce vedem noi, ca rezultat al actului de creație și povestea din spatele acestui act. Acum când scriam pasajele subliniate, mi-am dat seama că sunt câteva bucăți de text scrise impecabil, din punc