Postări

...încet, i-am spus mulțumesc!

Imagine
Am ajuns acasă epuizată. Mă pândea o răceală zdravănă așa că tot ce-mi doream era să mă bag sub plapuma mea roșie preferată, eventual cu o cană cu ceai fierbinte și să dorm.
Și știți cum se întâmplă de obicei? Intervine ironia sorții și toate planurile par să se ruineze. Ca un castel de nisip spălat de valurile zbuciumate și spumoase.
Un copil vrea mâncare, celălalt vrea să scriem scrisoare pentru Moș Crăciun, pentru anul viitor, iar mușchii mei par să cedeze în fața normalității. Atât creierul cât și mușchii picioarelor.
Omul meu văzându-mi starea în care mă aflam, a luat copiii în cealaltă cameră, mi-a făcut un ceai fierbinte și a stins lumina în dormitor. Am dormit până dimineață, fără să fiu deranjată.
Dimineață eram alt om, iar faptul că mai era și sâmbătă, mă bucura mai mult.
Aveam să petrecem toată ziua împreună.
În timpul dejunului de la 11.00😉, i-am strâns mâinile și i-am spus mulțumesc!
Era cât pe ce să uit că mi-a dat timp să mă odihnesc. Era cât pe ce să cred că e nor…

Cel mai frumos dar pentru copiii noștri suntem noi

Imagine
Ieri am ieșit la plimbare doar cu unul dintre copii. De fapt, am avut de rezolvat ceva și s-a întâmplat totul mult mai repede decât m-am așteptat, așa că după aceea, trei ore au fost doar ale noastre.
      De cinci ani, cred că e prima dată când ies doar cu un singur copil în oraș. Eu prețuiesc tare mult timpul petrecut împreună. Chiar și când erau mai mici, soțul meu mă lăsa să dorm acasă, iar el voia să ia băieții la plimbare. Nici atunci nu rămâneam acasă. Împreună cu ei mă simțeam mai împlinită decât după un somn de vreo două ore.
Și am petrecut atât de frumos ieri timpul. Primul lucru pe care l-am simțit a fost simplitatea. Cu un singur copil e mult mai ușor, dar am simțit și dorul față de celălalt, totuși să fiu cu ambii face parte deja din mine.
Am râs împreună, am stabilit câteva misiuni pe care le-am dus cu brio până la sfârșit, l-am dus în brațe, chiar dacă are cinci ani și m-am răsfățat cu privirea lui bucuroasă atunci când își ținea capul lângă fața mea, iar cu o …

Oamenii

Imagine
Fix cu o zi înainte de ziua mea, m-a vizitat o răceală ca la carte. Un om bolnav este un om neputincios. Și ajungem să înțelegem aceste lucruri abia când suntem la ananghie. Cât de mult avem nevoie unii de alții. Cât de conectați suntem fără să ne dăm seama. Cât de prețioasă e cana de apă pe care ți-o dă altcineva atunci când nu te poți duce singur după ea.
    Și m-am gândit la toți oamenii care au fost alături de mine în diferite etape ale vieții.
Mi-am amintit de toți oamenii care m-au dus în brațe atunci când n-am mai putut să merg singură. Și n-a contat motivul. Ei au pus preț pe omenie. Pe iubirea pentru viață.
M-am gândit la fiecare succes pe care l-am avut "eu am câștigat" "eu am reușit". Singură nu am reușit nimic. Toate succesele mele sunt un amestec de voință, credință, susținere, oameni. Numai mama câte rugăciuni a rostit.
Mi-am amintit de eșecurile pe care le-am trăit.  Am mers mai departe de fiecare dată. Pentru că am învățat să merg din nou, ca…

O mamă bună nu înseamnă o mamă perfectă

Imagine
Intru în casă, mă descalț și încerc să-mi fac drum printre toate jucăriile aruncate pe podeaua din coridor. Nici nu vreau să-mi închipui ce se petrece în camera lor.
Încă mai sunt însuflețită de dorul lor. Încerc să las la o parte treaba asta cu curățenia și abia aștept să-i strâng la piept, să le simt mirosurile, să le mângâi spatele, părul, mânuțele pufoase.
    Mă strigă să-i caut. Pășesc anevoios printre piese de lego, mașini, roboți, mingi și intru în dormitor cu un zâmbet larg și autentic.
Știu că sunt sub pat, dar mă prefac că nu știu pentru că asta îi amuză tare mult, iar eu sunt dependentă de starea lor de bine. Pentru că e mai ușor.
"Oare unde să fie cei doi ursuleți minunați? Mă duc să văd în baie. Vai, ceva se întâmplă cu canapeaua noastră, a început să râdă. N-am văzut niciodată o canapea vorbitoare. Nu știu ce să fac, s-o iau la fugă sau să vorbesc cu canapeaua?"
Și prind curaj și mă uit sub canapea. Scot de-acolo două bucăți mari de râs și le așez pe genu…

"Hoțul de cărți" - o comoară de carte

Imagine
Hoțul de cărți de Markus Zusak este o carte unică, în special datorită măiestriei cu care sunt înzestrate cuvintele. Am savurat magia  fiecărui cuvânt, le-am admirat dansul în propoziții și m-am bucurat de frumusețea și originalitatea lor.
"Clădirile par să fie lipite laolaltă, în mare parte mici case și blocuri ce par nervoase. Zăpadă întunecată se întinde ca un covor. Erau beton, copaci goi ca niște cuiere și aer cenușiu."
     Hoțul de cărți ne duce în Germania anului 1939 și ne țese povestea lui Liesel Meminger, o fetiță 11 ani care călătorește împreună cu fratele și mama sa spre Munchen, unde urmau să fie încredințați (ea și fratele său) unor părinți sociali, Rosa și Hans Hubermann.
Pe drum, fratele lui Liesel moare și este îngropat într-un sat și fix în acest moment, Liesel fură prima carte, mai degrabă manualul groparului pe care acesta l-a scăpat în timp ce săpa pământul înghețat.
În nopțile care urmează în noua sa familie, Liesel are parte de niște coșmaruri c…

Cea mai bună mamă de pe toată planeta

Imagine
Mama a avut o copilărie grea. Când a avut șapte ani, a rămas fără mamă, iar acea durere e ca o mantie care-i îmbracă sufletul pe dinăuntru. Dar mama a lăsat totuși, nici ea nu știe exact în ce moment, să se transforme durerea aceea chinuitoare în dor. Dorul fără margini, fără formă, doar brodat cu iubire, i-a dăruit mamei speranța.
     La șapte ani s-a transformat din sora fraților mai mici în mama lor. I-a dus în brațe, le-a alinat plânsul, i-a dus la grădiniță, le-a pregătit mâncare și i-a iubit fără frontiere. Și îi iubește fără frontiere.
Pentru că n-a avut timp să fie copil, să-și trăiască copilăria, n-a avut timp nici să viseze. Dar într-o zi și-a dorit o păpușă-bebeluș cu care să se joace. Pe de-o parte, să continue să fie mamă, pe de altă parte, să-și aline dorul de mama.

Timp de șapte ani mama și-a țesut doar un singur vis: păpușa-bebeluș, de dimensiunea unei palme.
Îmi închipui că a pierdut acel vis prin colțurile casei părintești și n-a mai îndrăznit să-și croiască al…

Dragă soție

Imagine
Mai ții minte lacrimile pe obraz din oficiul stării civile sau pe cele de la dezbrăcarea miresei? Mai ții minte cum făceai duș de trei ori pe zi și-ți schimbai hainele de cinci ori înainte să ieși cu el în oraș?
      Mai ții minte momentul când ți-a pus inelul pe deget și ți-a zâmbit emoționat, de parcă toată lumea erați doar voi doi, iar dansul mirilor a fost ceva  numa' bun pentru lacrimile părinților voștri?
Mai ții minte cum se adunau toți fluturașii lumii la tine în burtă atunci când erai acoperită de privirea lui ca pământul de zăpadă, pe timp de iarnă?

Poate a trecut un an de la căsătorie, poate cinci, poate douăzeci, dar simți cât de mult s-au schimbat lucrurile. Ajungi să te întrebi dacă alegerea ta n-a fost o greșeală, mai ales că, în zilele noastre, se vehiculează atât de mult texte gen "leapădă-l", "cunosc atâtea mame care-și cresc singure copiii", "nu ești tu nici ultima nici prima divorțată".
Și nimeni nu-ți spune că se mai întâm…