Postări

Crimă și pedeapsă / F. M. Dostoievski

Imagine
Universul dostoievskian este universul psihologic al conștiinței omului. Omul nu doar se naște, crește și deprinde anumite capacități de existență într-o societate care militează pentru oameni supuși, tăcuți; omul își permite să simtă, să gândească de sine stătător, omul își permite să se definească de restul oamenilor, are curaj să meargă împotriva curentului și să spună ce gândește. Astfel de oameni populează universul dostoievskian. Dostoievski nu creează personaje bune sau rele, el umanizează personajele sale, ele parcurg labirintul vieții lor, ele cred, greșesc, iartă, urăsc, se împotrivesc, se supun, se tem, se chinuie, iubesc!

Poate oare o singură faptă necuviincioasă să salveze umanitatea? Ce forță există pe lume care poate purifica sufletul omului? Acestea sunt întrebările pe care și le adresează necontenit personajul central al cărții, Raskolnikov.
El este tipajul omului inadaptat, omul care, de fapt, la nivel metafizic, ridică alte întrebări care țin de crimele comise …

Câte femei încap într-o femeie? Câte voci?

Imagine
Cât timp îi trebuie omului pentru a se cunoaște? Mă întreb și caut răspuns, un răspuns care știu că nu există, dar mă întreb într-o stare în care minimalismul cunoștințelor mele se ciocnește cu multitudinea de lucruri pe care-aș vrea să le cunosc. Un alt om, o altă idee, un alt fel de a vedea lucrurile mi se par întotdeauna mai bune decât ale mele. N-am fost niciodată încrezătoare în mine însămi. Am avut momente în care mă priveam în oglindă în scutul meu strălucitor, dar am avut mai multe momente când cerșeam viziuni, păreri, de parcă lumea mea n-ar putea funcționa fără vocea celorlalți. Îmi arunc apă rece peste față și lupt zilnic cu o parte din mine care este construită din frică, îndoială, rușine,vină. Sunt la vârsta la care n-ar trebui să-mi mai pese de această parte din mine, dar totodată sunt la vârsta la care mă gândesc conștiincios la ce sunt dincolo de toate decorurile părerilor.

Trebuie să recunosc că e destul de anevoios drumul spre sine, doar în teorie sună frumos, cu dif…

20 de ani în Siberia. Amintiri din viață

Imagine
Am mai spus-o de-atâtea ori pe acest blog, dar o să mai povestesc o dată despre o parte a copilăriei mele. Când eu m-am născut, părinții mei au început să construiască o căsuță de la zero, cu puterea mâinilor lor și cu puterea credinței în Dumnezeu că se vor isprăvi cu toate. Bunica din partea tatălui a fost întotdeauna o femeie credincioasă, a mers regulat la biserică, dar are acel gen de credință care vine din suflet, credință care nu poate fi zdruncinată de nimic, dimpotrivă, când cei din jur încep să se îndoiască de puterea cerească, bunica se roagă mai mult.
Când mama mea, la cei șapte ani pe care-i avea când a murit bunica, a rămas să facă față unei dureri, unui dor și unui șir de greutăți prea mari pentru un copil de șapte ani, ea și-a deschis inima credinței și puterii bunului Dumnezeu.

Cea mai mare parte a copilăriei mi-am petrecut-o în satul bunicilor, satul de baștină al tatălui meu, un sat situat între două dealuri, un sat care mirosea a mere văratice, a struguri și…

Realitatea din spatele ecranului meu

Imagine
Mediul online e plin de modele de educație, dezvoltare, cunoaștere, de tipare perfecte de viață. Uneori simt cum mă frustrez că nu am aceleași posibilități pe care le au unii oameni de pe ecrane. Involuntar, mi se creează impresia că aș putea să-mi educ mai bine copiii dacă aș avea mai multe jocuri, jucării sau că m-aș simți mai adesea și femeie, nu doar mamă, dacă aș avea șansa să călătoresc singură, să comand mâncare la pachet acasă, să nu mai stau stresată în fața aragazului, cu șorțul mirosind a pârjoale și borș roșu. Ba uneori chiar mă gândesc că poate nu aș fi atât de țâfnoasă dacă aș citi mai puțin despre cât de mult greșesc în relațiile cu cei dragi și mai mult despre cât sunt de minunată, bună și înțeleasă.
Poate că nu toți au aceste gânduri intime, dar uneori mă simt atât de atrasă de viața perfectă de pe ecrane încât mă irită complet realitatea chiuvetei pline, a gătitului interminabil, realitatea prafului care nu se mai termină, a miilor de firimituri de pe covorul …

Rătăcirile fetei nesăbuite / Mario Vargas Llosa

Imagine
A iubi e cel mai frumos verb al inimii, e poezia și drama sufletului nostru! Cum pot să spun că trăiesc dacă nu iubesc, cum pot să știu care dintre iubiri mă va face să zbor în înaltul cerului și care mă va doborî pe pământul pe care calcă picioarele mele? Privind retrospectiv nu pot decât să spun că am învățat ce e iubirea în momentele în care sufletu-mi plin de durere, se zvârcolea sub tălpile mele.
Și totuși, iubirea nu ar trebui să doară...dar inima nu ne întreabă... doar ne izbăvește, din nou, prin alte iubiri - de sine, de viață, de oameni, de frumos, de natură!


Rătăcirile fetei nesăbuite e un roman de dragoste, un roman al obsesiilor și al dezamăgirilor purtând haina speranțelor.  Haina neobosită a veșnicelor speranțe!
El e bărbatul timid și visătorul incurabil. Ea e femeia care acționează, e femeia metamorfoză care nu crede în iubire și iluziile ei. El vrea să fie. Ea vrea să aibă. O pierde de atâtea ori, își anesteziază durerea sufletului cu mai multă muncă, își promite s-o …

Orașul fetelor / Elizabeth Gilbert

Imagine
Dintotdeauna mi-a fost frică să greșesc în fața altora, am undeva în subconștient ideea fixă că o să mi se retragă iubirea dacă fac greșeli. Cunosc toate lucrurile astea precum iubirea nu se dă și nu se ia, dar am o frică interioară pe care e greu s-o alung.
Totodată, mie, ca om al unei generații, îmi lipsește ideea că a greși e omenește, mai degrabă practica acestei idei și că a ierta nu e ceva rușinos. Viața nu e doar din linii drepte. Nu e perfecțiune, or perfecțiunea înseamnă un șir de imperfecțiuni.
În ciuda acestei frici am trădat uneori oamenii. Pe moment nu mi-a păsat de consecințe. Trecerea timpului m-a transformat într-o femeie meditativă, introspectivă, nu că aș fi fost vreodată extrovertită. Și-n tot acest timp am cărat în spate vină, frustrări, teamă, rușine. Numai nu iertare. Iată lecțiile vieții!
.
.
Orașul fetelor e o poveste frumoasă, spusă de una și aceeași femeie, dar cu voci diferite, o voce a trecutului și o voce a prezentului, a înțelepciunii. Am empatizat de la…

Vecini în vremuri de restriște - Stat, antisemitism și Holocaust în Basarabia și Transnistria / Diana Dumitru

Imagine
M-am trezit într-o zi că nu știu (mai) nimic despre istoria neamului nostru și mi-am zis că niciodată nu e târziu să aflu, să citesc despre un trecut pe care doar mi-l închipuiam folosind termenii - comunism, evrei, naționalitate, ocupație, strămoși etc.
Pentru mine, istoria nu e despre cifre și cronologie, pentru mine ea e despre oameni. Îmi propun să dezvolt o nouă categorie de postări #istorianeamului #istoriaprinochiioamenilor
Prima carte e un studiu comparativ "Vecini în vremuri de restriște" de Diana Dumitru.
.
.
M-am născut într-un orășel din fostul județ Orhei și în copilăria mea am auzit deseori termenul "jîdan". Cel mai adesea îl auzeam atunci când maturii îl foloseau cu sensul de zgârcit, ceva de genul: "am fost la un vecin să cer împrumut, dar el nu vrea să dea, jîdanul". Mulți ani mai târziu am înțeles că "jîdan" înseamnă evreu și încă câțiva ani mai târziu am înțeles că "jîdan" este, de fapt,  un termen jignitor.
.
.
În …