Postări

În om este și raiul și iadul. Ce alegem să fim? / Aviatorul / Evgheni Vodolazkin

Imagine
Cum ar fi să te naști la început de veac, să visezi, să iubești, să-ți faci planuri de viitor și să te trezești într-o dimineață la sfârșitul veacului? Să nu știi cine ești, cine ai fost și, cu atât mai puțin, cine vei fi de azi înainte. Nu pare deloc un scenariu romantic, este mai degrabă ceva incredibil, fictiv.

Ne putem construi o viață fictivă, putem crede că suntem altcineva, dar sentimentele noastre nu pot fi fictive. De aceea pare atât de greu să vorbim despre ceea ce simțim, pentru că lumea dinăuntru nu se armonizează cu lumea perfectă pe care vrem s-o creăm în jurul nostru. Sufletul nu știe să mintă. E ceea ce avem noi cel mai curat și pur. Innokenti Platonov, eroul romanului "Aviatorul" de Evgheni Vodolazkin, se trezește într-o cameră de spital în anul 1999, efectuând un zbor metaforic între începutul și sfârșitul veacului XX.  Fiind bănuit de uciderea vecinului său, tânărul Innokenti de 20 de ani este reținut și trimis într-un lagăr cu destinație specială. Acolo el…

O poveste despre pierderi și regăsiri

Imagine
Casa ei era în celălalt capăt de pădure. Oamenii din sat se fereau să treacă prin zona aceea, fiind convinși că femeia cu părul negru și picioarele subțiri e o vrăjitoare rea și nebună.
Și dac-ar fi fost o casă ca lumea, da așa, niște bucăți de lemn bătute strâmb și un geam mic, veșnic prăfuit prin care nu se vedea nimic. Așa-s oamenii, îs curioși și dacă nu-și pot satisface curiozitățile, le inventează ei.
Ea se trezea în fiecare dimineață, înainte de ivirea zorilor și se ducea la râu. Se spăla cu apa rece ca gheața pe față și apoi se culca pe iarba udă și privea cerul cenușiu, pictat. Cum se ivea prima lumină a răsăritului, ea se ridica și pornea spre casă.
Cei care au văzut-o au spus despre ea că stătea deasupra apei și făcea diferite vrăji și de atunci nu a mai băut nimeni apă din acel izvor.
Oamenii oricum continuau s-o spioneze. Nu le plăcea că femeia nu vorbea cu nimeni și nu ieșea din pădure. Cu ce s-o hrăni?se întrebau ei. Cu puterile și energia noastră, răspundeau săteni…

Grădina de Sticlă de Tatiana Țîbuleac

Imagine
Cu fiecare zi care trece am impresia că timpul nici măcar nu fuge, ci galopează în viteză. Percep altfel trecerea timpului și nici măcar nu reușesc să adun toate clipele trăite, și nici măcar nu reușesc să adaug fiecărei clipe prezența mea. Zilele de  duminică devin din nou zile de luni, iar fiecare ianuarie devine decembrie. Repede, repede, repede!
Și-n ciuda trecerii timpului, purtăm în noi copilăria noastră, ca pe o pânză albă pe valurile anilor noștri. Cuvântul copilărie îmi place foarte mult. Pare pufos și dulce ca o bezea, dar... unele mușcături sunt amare ca pelinul. Lăsăm această amărăciune să ne invadeze corpul și sentimentele. Iar apoi se naște durerea. Amintiri care dor. Durere care nu trece niciodată. O durere plină de amărăciune.
***
Romanul "Grădina de sticlă" de Tatiana Țîbuleac aduce în prim plan imaginea Chișinăului anilor'80, destinul unei întregi societăți și pune sub lupă destinul Lastocikăi, o fetiță abandonată de părinți într-un orfelinat sătesc și î…

Acasă, un colț rupt din rai

Imagine
Adevărul e că oricât am încerca să readucem trecutul în prezent, el niciodată nu va mai fi la fel. Locurile pot fi aceleași, dar mirosurile, senzațiile, entuziasmul nu se repetă. Le simți și acum, dar altfel. Să fie asta trecerea timpului? Asta e ceea ce dăm în schimb timpului? Amintirile sunt puntea spre trecut și totodată experiențele care ne-au format, ne-au educat, sunt pârghia spre noi înșine.
***
În copilărie mergeam des cu mama pe deal la lucru. Aveam mai multe terenuri agricole. Unele dintre ele se aflau departe de casă, în sălbăticiunea și frumusețea naturii, înconjurate de multe văi, lanuri și câmpii verzi-aurii. Culoarea aurie-roșiatică a ierbii în lumina asfințitului e un spectacol mirific al naturii. Nu poți să-ți închipui așa ceva până nu vezi cu ochii tăi, iar apoi nu poți uita niciodată acea forță neasemuită de frumusețe și splendoare. Sunt recunoscătoare enorm acelor locuri care m-au îndrăgostit de natură o dată și pentru totdeauna.


Pe dealul cu iarbă și flori c…

Fără titlu, doar reflecții

Imagine
M-am așezat pe o bancă verde în parc. Era o zăpușeală nebună, am băut apa rece din sticlă cu nesaț.
Întind mâna în geantă după telefon. 14.03.
Apoi pun telefonul la loc. Vreau să stau doar cu mine și cu gândurile mele. În ultimul timp tot apelez la intermediarii dintre mine și...mine: telefonul, muzica, cărțile, televizorul.
Mai ales că, de ceva timp încoace, una dintre întrebările care mă chinuie e "de ce trebuie să am întotdeauna dreptate?". Și nu prea mă gândesc de ce. Alung aceste gânduri...
Am început să-mi pun această întrebare câteva luni în urmă când am citit cartea lui Joan Didion/ Anul gândirii magice. După moartea soțului, ea își punea această întrebare. De atunci ea s-a plusat întrebărilor mele. Că și așa aveam puține.
***
De ce trebuie să am întotdeauna dreptate? Și culmea, fix cu oamenii care nu au nevoie de dreptatea mea...ei au nevoie de timpul și iubirea mea. Și nedreptatea mea.

Mă uit la mașinile care trec în fugă pe stradă. Până acum nu le-am auzit zg…

Forța interioară a omului este invincibilă în fața sorții /Omul în căutarea sensului vieții/ Viktor E. Frankl

Imagine
Mi-am trăit copilăria într-un sat frumos, care miroase a struguri și a mere văratice. Satul se află între două dealuri pitorești, iar casa bunicilor, cu prispă de lemn, se află pe ulița principală.

Copilăria mea a fost țesută cu poveștile bunicii mele. Povești despre război și despre durere. Povești despre șezători și dansuri. Povești despre copiii ei și roadele pământului.

Când am crescut mai mare, m-am gândit adesea la ororile războiului pe care bunica mi le spunea sub forma unor povești.

E o artă să poți vorbi despre suferință astfel încât să nu urli de durere, să nu înjuri, să nu plângi în hohote. E o artă de a trăi.

 Mult mai târziu mi-am dat seama cu adevărat ce a avut de îndurat fetița care împlinise șase ani când a început războiul. Fetița care a devenit bunica mea. Bunica mea curajoasă, care a suferit foamete și nedreptate, nu s-a gândit la moarte, poate pentru că era doar un copil, ci s-a gândit cum să supraviețuiască! Și a supraviețuit cu puterea rugăciunii și speranța b…

Vara în care mama a avut ochii verzi de Tatiana Țîbuleac

Imagine
  "Vara în care mama a avut ochii verzi nu s-a terminat niciodată."

Fie așa a fost, fie mi s-a părut mie, dar această poveste mi-a rămas catalogată în cap drept povestea unei femei bolnave de cancer. Și atât. Și nu m-am avântat s-o citesc pentru că am văzut cu ochii mei timp de un an, în fiecare zi, cât de cruntă e această boală și ce poate să facă cu viața unui om.
 ***
Mi-am propus să citesc mai multă literatură autohtonă, pentru că sunt convinsă că avem scriitori talentați, cărțile cărora rămân să se prăfuiască prin librării, în timp ce noi optăm pentru literatura străină.
Am luat această carte condusă doar de intuiție și mi-era cumva frică să încep s-o citesc. Și totuși, am citit-o...
 Am plâns în gând pentru micul Aleksy care  se ține de genunchiul mamei și care este alungat. Nebăgat în seamă. Nevăzut.  Am plâns pentru micul Aleksy bătut de tatăl său pentru că plânge ca o fată. Am plâns pentru adolescentul Aleksy care este etichetat drept nebun și violent și îndopat cu …