Jurnalul unei zâne

Mă uit la boțul ăsta de om mic cum stă ghemuit sub plapumă și repetă a zecea oară că el vrea mai întâi să doarmă și apoi să plece la grădiniță. Ca o mamă conștiincioasă, (cred și eu, că doar atâtea cărți de parenting am citit), îi repet și eu a zecea oară, de parc-aș spune o poezie pe de rost "puiule, te înțeleg, dar nu ai cum să dormi acum, în zece minute ieșim din casă". Cu chiu, cu vai îl scot de sub plapumă și încerc să-l îmbrac. Mă enervez, în sinea mea, că nu se îmbracă singur, că nu cooperează. Tac, dar știu că supărarea îmi desenează pe față, destul de accentuat, cuta dintre sprâncene, îmi lasă buzele în jos, iar în privire am soiul ăla de nemulțumire, care se vede foarte bine. Simt că sunt pe cale să explodez, și sunt și în perioada aia dinainte de menstruație și mă ia disperarea cu totul în ghearele ei. Nu suport să mă atingă cineva, darămite să-mi zgârâie stropul ăla de răbdare pe care-l păstrez. Stropul ăsta de răbdare pe care singură mi l-am inventat, de foart

Cum ar fi să te naști la început de veac, să visezi, să iubești, să-ți faci planuri de viitor și să te trezești într-o dimineață la sfârșitul veacului? Să nu știi cine ești, cine ai fost și, cu atât mai puțin, cine vei fi de azi înainte. Nu pare deloc un scenariu romantic, este mai degrabă ceva incredibil, fictiv. Ne putem construi o viață fictivă, putem crede că suntem altcineva, dar sentimentele noastre nu pot fi fictive. De aceea pare atât de greu să vorbim despre ceea ce simțim, pentru că lumea dinăuntru nu se armonizează cu lumea perfectă pe care vrem s-o creăm în jurul nostru. Sufletul nu știe să mintă. E ceea ce avem noi cel mai curat și pur. Innokenti Platonov, eroul romanului "Aviatorul" de Evgheni Vodolazkin, se trezește într-o cameră de spital în anul 1999, efectuând un zbor metaforic între începutul și sfârșitul veacului XX.  Fiind bănuit de uciderea vecinului său, tânărul Innokenti de 20 de ani este reținut și trimis într-un lagăr cu destinație specială

   Casa ei era în celălalt capăt de pădure. Oamenii din sat se fereau să treacă prin zona aceea, fiind convinși că femeia cu părul negru și picioarele subțiri e o vrăjitoare rea și nebună. Și dac-ar fi fost o casă ca lumea, da așa, niște bucăți de lemn bătute strâmb și un geam mic, veșnic prăfuit prin care nu se vedea nimic. Așa-s oamenii, îs curioși și dacă nu-și pot satisface curiozitățile, le inventează ei. Ea se trezea în fiecare dimineață, înainte de ivirea zorilor și se ducea la râu. Se spăla cu apa rece ca gheața pe față și apoi se culca pe iarba udă și privea cerul cenușiu, pictat. Cum se ivea prima lumină a răsăritului, ea se ridica și pornea spre casă. Cei care au văzut-o au spus despre ea că stătea deasupra apei și făcea diferite vrăji și de atunci nu a mai băut nimeni apă din acel izvor. Oamenii oricum continuau s-o spioneze. Nu le plăcea că femeia nu vorbea cu nimeni și nu ieșea din pădure. Cu ce s-o hrăni?se întrebau ei. Cu puterile și energia noastră, răspundeau săt

Cu fiecare zi care trece am impresia că timpul nici măcar nu fuge, ci galopează în viteză. Percep altfel trecerea timpului și nici măcar nu reușesc să adun toate clipele trăite, și nici măcar nu reușesc să adaug fiecărei clipe prezența mea. Zilele de  duminică devin din nou zile de luni, iar fiecare ianuarie devine decembrie. Repede, repede, repede! Și-n ciuda trecerii timpului, purtăm în noi copilăria noastră, ca pe o pânză albă pe valurile anilor noștri. Cuvântul copilărie îmi place foarte mult. Pare pufos și dulce ca o bezea, dar... unele mușcături sunt amare ca pelinul. Lăsăm această amărăciune să ne invadeze corpul și sentimentele. Iar apoi se naște durerea. Amintiri care dor. Durere care nu trece niciodată. O durere plină de amărăciune. *** Romanul "Grădina de sticlă" de Tatiana Țîbuleac aduce în prim plan imaginea Chișinăului anilor'80, destinul unei întregi societăți și pune sub lupă destinul Lastocikăi, o fetiță abandonată de părinți într-un orfelinat sătesc

     Adevărul e că oricât am încerca să readucem trecutul în prezent, el niciodată nu va mai fi la fel. Locurile pot fi aceleași, dar mirosurile, senzațiile, entuziasmul nu se repetă. Le simți și acum, dar altfel. Să fie asta trecerea timpului? Asta e ceea ce dăm în schimb timpului? Amintirile sunt puntea spre trecut și totodată experiențele care ne-au format, ne-au educat, sunt pârghia spre noi înșine. *** În copilărie mergeam des cu mama pe deal la lucru. Aveam mai multe terenuri agricole. Unele dintre ele se aflau departe de casă, în sălbăticiunea și frumusețea naturii, înconjurate de multe văi, lanuri și câmpii verzi-aurii. Culoarea aurie-roșiatică a ierbii în lumina asfințitului e un spectacol mirific al naturii. Nu poți să-ți închipui așa ceva până nu vezi cu ochii tăi, iar apoi nu poți uita niciodată acea forță neasemuită de frumusețe și splendoare. Sunt recunoscătoare enorm acelor locuri care m-au îndrăgostit de natură o dată și pentru totdeauna. Pe dealul cu iarbă și f

     M-am așezat pe o bancă verde în parc. Era o zăpușeală nebună, am băut apa rece din sticlă cu nesaț. Întind mâna în geantă după telefon. 14.03. Apoi pun telefonul la loc. Vreau să stau doar cu mine și cu gândurile mele. În ultimul timp tot apelez la intermediarii dintre mine și...mine: telefonul, muzica, cărțile, televizorul. Mai ales că, de ceva timp încoace, una dintre întrebările care mă chinuie e "de ce trebuie să am întotdeauna dreptate?". Și nu prea mă gândesc de ce. Alung aceste gânduri... Am început să-mi pun această întrebare câteva luni în urmă când am citit cartea lui Joan Didion/ Anul gândirii magice. După moartea soțului, ea își punea această întrebare. De atunci ea s-a plusat întrebărilor mele. Că și așa aveam puține. *** De ce trebuie să am întotdeauna dreptate? Și culmea, fix cu oamenii care nu au nevoie de dreptatea mea...ei au nevoie de timpul și iubirea mea. Și nedreptatea mea. Mă uit la mașinile care trec în fugă pe stradă. Până acum nu le-am