Postări

Se afișează postări din iulie, 2019

În lumea digitală e loc și de conexiunea umană

Imagine
Ne gândim să nu mai pierdem timpul pe Facebook și Instagram și totuși, ne prindem că butonăm telefoanele fără încetare. Cu frica de a nu pierde ceva important din ceea ce se petrece în lumea virtuală. De parcă importanța lumii reale se reduce de la o secundă la alta. La nivel teoretic înțelegem cât de mult afectează aceste ecrane colorate creierele copiilor noștri, care se află în plin stadiu de dezvoltare (nu că nu ne-ar afecta pe noi, doar că asta e altă discuție). Și le facem orar pentru ecrane, orar pe care-l încălcăm deseori pentru că ne simțim din ce în ce mai obosiți și vrem și noi să ne relaxăm. În timp ce butonăm și noi. În timp ce ne distanțăm unii de alții. Ne înstrăinăm de noi înșine, de familiile noastre, de copiii noștri.

________________

Am ajuns în dimineața zilei de joi, pe la 9. Am luat cheia cu cifra 14 pe ea și am deschis ușa albastră. Înăuntru am găsit 4 paturi de o persoană, cu saltele din astea înalte, o copie a celor ortopedice, o perdea galben muștar la …

Fiecare zi - o binecuvântare, fiecare om - o oglindă!

Imagine
Zi de zi interacționăm cu alți oameni, fie ei prieteni, colegi, membri ai familiei, persoane noi, vânzători, taxatori etc. Și dacă începi să pui lucrurile cap-coadă, îți cam dai seama că nu e nimic întâmplător în viață. Cu atât mai mult oamenii cu care interacționăm.
    De ceva timp încoace mi-am propus să analizez lecțiile din spatele culiselor, nu situațiile propriu-zise pentru că noi, aproape întotdeauna, vorbim despre noi atunci când vorbim despre ceilalți, suntem supărați pe noi atunci când suntem supărați pe ceilalți, suntem agresivi atunci când de fapt, simțim frică sau nesiguranță. Cu cât ne simțim mai vulnerabili, cu atât vrem să părem mai invincibili. Nevoia de liniște pe care o simțim ne face să căutăm zgomotul în exterior, să ne concentrăm pe el, evitând discuțiile cu noi înșine. Și apoi e-atâta gălăgie în viața noastră încât și liniștea propriu-zisă ni se pare zguduitoare.
Și nu e deloc ușor să te cunoști pe tine însuți pentru că nimeni nu ne învață asta. Multă lume…

Tu ce-ți amintești din copilăria ta? Răspunsurile sunt piloni importanți în relațiile cu proprii copii!

Imagine
Ne plimbam pe aleile parfumate și colorate ale grădinii botanice, sub lumina galben roșiatică a unui soare care se pregătea să se ascundă după deal.
 Ei doi fugeau înaintea noastră, noi pășeam încet în urma lor și schimbam zâmbete și priviri  de îndrăgostiți între noi.
Printre râsetele și șoaptele lor își face loc un plâns zgomotos, foarte cunoscut. Printre suspine înțeleg că el a fost lovit, întâmplător (asta am înțeles eu un pic mai târziu), de bățul-sabie al celuilalt viteaz.
Încep să-i explic că în timp ce se jucau cu multă vitejie și se roteau în toate punctele cardinale ale aleii, "sabia" fratelui său l-a lovit, dar nu intenționat. Intenționat, îmi zice el, pe un ton din ăla căruia mi-e greu să-l argumentez. Intenționat, îmi mai repetă o dată în caz că n-am înțeles. S-a simțit neînțeles odată ce tot continuam cu explicațiile de om mare.

M-am uitat în ochii lui, pe jumătate triști, pe jumătate revoltați și mi-am zis în sinea mea că el nu are nevoie acum de nicio jus…

Șoaptele inimii

Imagine
Am căutat în oameni idealurile mele. Când ei au plecat, au plecat și visurile mele. Le vedeam cum se duc târându-se, zdrobindu-se de asfaltul rece, în așteptarea unui singur cuvânt de-al meu. N-am rostit nimic. Am căutat alți oameni, am inventat alte vise.  Am trăit aceleași despărțiri dureroase. Aceleași rupturi din propria ființă. Și am lăsat de fiecare dată impresia că sunt întreagă și împăcată cu mine. Oare pe cine mințeam mai mult? Oare cea mai mare minciună nu e cea care ți-o spui ție?
Am încercat să conving oamenii că am dreptate sau că sunt bună. Sau că merit iubirea lor. Să mă justific în permanență. Dacă cumva reușeam să-i conving de asta, mă iubeam și eu pe mine. Așa credeam, altfel nu aveam curajul să știu cine sunt decât văzută prin ochii lor. Și-am început să simt frică față de oameni, din teama de a nu-i dezamăgi. Undeva în dezamăgirea lor, trecătoare și impasibilă, îmi permiteam să plâng cu lacrimile mele, atât de adânc ascunse încât tresăream la fiecare fir de rouă care…

Doar noi înșine ne putem elibera mințile / Învățare / Tara Westover

Imagine
Mi-a luat mulți ani să înțeleg căfiecare om este unic și că unicitatea, personalitatea sunt ceea ce ne definește existența, modul de trai, felul în care acționăm și felul în care ne vedem și ne auzim, poate unul dintre cele mai importante aspecte ale vieții. Să știi cine ești, dincolo de numele și prenumele tău.
Paradoxal și cumva amuzant mi se pare acum modul în care am perceput unicitatea. Mi se părea că unic este congruent cu strălucitor, popular, celebru, bogat, cu posibilități. Cred că cumva acest termen a fost folosit atât în școli, în mass-media, în digital media în astfel de contexte sau poate doar eu așa l-am perceput.
Și hopa, descoperirea pe care o făceam la treizeci de ani mi se părea nouă, proaspătă și în același timp atât de simplă. Unicitatea era deja în mine, doar că necesită șlefuire continuă. Nu ca să ajung la perfecțiune, care nici nu există măcar, ci ca să mă descopăr în fiecare zi câte un pic. Să știu cine sunt eu. Nu să știu despre mine ceea ce cred ceilalți…