Abia când am devenit mamă mi-am dat seama de fragilitatea relațiilor umane

    Ieri am fost cu băieții în parc, nu că ar fi asta vreo noutate, dar mi-a cam dat întrebări atitudinea mea de ieri. În parc nu era multă lume, oricum noi ne străduim să ne izolăm cât putem. Băieții erau cu bicicletele. Mi-am pus de acasă o carte în rucsac.  Oricum, o carte am aproape întotdeauna la mine, dar foarte rar citesc în parc, foarte rar citesc când ies undeva cu copiii. În acel timp vreau să mă bucur cât mai mult de timpul petrecut împreună, dar și de frumusețea naturii. Eu sunt una dintre fiicele naturii! 

Totuși, la un moment dat, am deschis cartea să citesc o pagină, două. Eram cu un ochi în carte și cu unul la băieți. Tot ceasul cât am stat acolo m-am comportat de parc-aș fi fost un polițist care dirijează circulația: "mai încet", "nu te grăbi", "oprește-te", "fii atent" etc.

În drum spre casă au început să mă năvălească întrebările. Încerc să am o relație de prietenie și încredere cu copiii, le ofer libertatea alegerii și exprimării, dar am unele momente în care mă transform într-o persoană nemulțumită de tot ce se întâmplă în jurul său, plus că, mai am uneori impulsul de a fi critică. Odată cu întrebările mă năvălește un sentiment grandios de vină. Știu că îmi scapă multe lucruri printre degete, uneori cu permisiunea mea, dar nu vreau să rămân față-n față cu vina.

Odată ce mă concentrez pe cât de vinovată sunt, mi se anulează automat calitățile mele frumoase de mamă.

Vina e grea, e o caznă periculoasă, care poate duce la victimizare excesivă, fie la nevoia de a pedepsi, aruncând vina asupra copiilor. Aceste atașamente prind rădăcini, astfel încât copilul de astăzi mâine va fi un adult temător, lipsit de încredere și va avea întotdeauna certitudinea că face ceva greșit. E foarte greu să ieși din aceste tipare.  Personal, nu doresc să transmit acest comportament copiilor, dar se mai întâmplă pentru că nu pot să iau în calcul doar cum se simte copilul, am și eu emoții. Eu sunt o persoană matură care poate înțelege riscul sau beneficiile emoțiilor pe care le simt, copiii abia le învață. Ei sunt doar la început de drum. Eu, ca adult și părinte conștient, pot să dirijez emoțiile mele, dar asta nu înseamnă că nu mă ia valul și nu clachez.


Sunt un părinte excesiv de grijuliu, mai degrabă excesiv de îngrijorător. Nu-mi pun această etichetă în frunte pentru a ieși basma curată, doar învăț ce pot să fac în anumite situații. Anume aceste îngrijorări, de multe ori inventate, mă fac să intru atât de bine în rolul de polițist. Uneori, îngrijorările mele mă fac să-mi doresc respectarea subordonării în relația cu copiii. După ce scap din ghearele egoului meu nemulțumit recunosc că toate fricile și frustrările mele sunt personale, nu sunt ale copiilor și nu sunt (întotdeauna) îndreptate spre copii. De cele mai multe ori mi-e frică de mine, de reacțiile mele, de vocile din capul meu. Și atunci când eu mă supăr pe copii, eu mă supăr, de fapt, pe mine - eu am goluri în educația lor, eu sunt un părinte permisiv, eu nu știu să pun limite, eu, eu, eu!!!
Și acest sentiment de vinovăție e atât de dăunător relației mele cu copii, eu mă învinovățesc și încerc să repar imediat greșeala.

Adevărul e că avem o gândire bazată mult pe standardele lui trebuie și anume acest trebuie ne împiedică să dăm ascultare vocii noastre interioare, să fim cine vrem să fim.

Relația mea cu copiii e mai presus de acest trebuie, dar îl simt întotdeauna aproape de mine, uneori îmi țipă în ureche, alteori șoptește chinuit. Nu, n-o să avem niciodată relații perfecte; dacă lumea ar fi perfectă atunci omenirea nu ar ști ce este empatia, bunătatea, tristețea, bucuria, iubirea. N-am ști cum arată bucuria, dacă n-am fi triști și supărați. Perfecțiunea e suma tuturor imperfecțiunilor! 

Da, noi suntem uneori răi, egoiști, nepăsători pentru că nu suntem bine cu noi înșine. Degeaba îi spun eu copilului ce e bine și ce nu, dacă eu fac fix pe dos lucrurile sau dacă intonația mea transmite ceea ce simt. Copiii iau de la noi sentimentele, felul în care ne atârnăm de lucruri, de oameni, de fapte, atitudinea noastră, gesturile. Copiii ne citesc printre cuvinte. Astfel încât atunci când eu am așteptări de la copii și ele nu se împlinesc, pe moment pot să răbufnesc, dar după aceea încerc să le explic miezul comportamentului meu. Asta nu scade din intensitatea sentimentelor de vină care mă copleșește, în primul rând asta mă ajută să dezvolt relații calde și sincere bazate pe încredere, susținere, iertare și iubire!

Și-atunci ce fac cu vina? Nu-i dau importanța pe care o cere. Ea e o strategie a minții, eu îi fac zeci de scenarii; ea mă face să-mi fie frică, eu încerc s-o pasez mai departe; ea îmi ocupă tot spațiul gândurilor, eu aleg să fiu prezentă în viața mea și a copiilor! Ea rămâne întotdeauna cu mine, dar nu întotdeauna are puterea la care râvnește. Puterea e în sufletul meu - să dăruiesc iubire, în mâinile mele - să îmbrățișez oamenii dragi, în ochii mei - să transmit lumină și poftă de viață!


Comentarii

Postări populare de pe acest blog

"Teleneşti, ĩţi ducem faima!" a ajuns ĩn Irlanda. Avem o ediţie femininã. Astãzi ne mândrim cu Ana Chihai!!!

Interpreta Aurica Cordineanu își deschide sufletul în cadrul proiectului "Telenești, îți ducem faima!"

Cele mai importante întâlniri ale vieții