20 de ani în Siberia. Amintiri din viață
Am mai spus-o de-atâtea ori pe acest blog, dar o să mai povestesc o dată despre o parte a copilăriei mele. Când eu m-am născut, părinții mei au început să construiască o căsuță de la zero, cu puterea mâinilor lor și cu puterea credinței în Dumnezeu că se vor isprăvi cu toate. Bunica din partea tatălui a fost întotdeauna o femeie credincioasă, a mers regulat la biserică, dar are acel gen de credință care vine din suflet, credință care nu poate fi zdruncinată de nimic, dimpotrivă, când cei din jur încep să se îndoiască de puterea cerească, bunica se roagă mai mult. Când mama mea, la cei șapte ani pe care-i avea când a murit bunica, a rămas să facă față unei dureri, unui dor și unui șir de greutăți prea mari pentru un copil de șapte ani, ea și-a deschis inima credinței și puterii bunului Dumnezeu. Cea mai mare parte a copilăriei mi-am petrecut-o în satul bunicilor, satul de baștină al tatălui meu, un sat situat între două dealuri, un sat care mirosea a mere văratice, a struguri