Jurnalul unei zâne

      Cred că până în momentul când mi-am dat seama cât de departe sunt de mine însămi, am trăit cu certitudinea că rolul meu de victimă e unicul rol al vieții mele. Mi se părea că toată lumea are ceva cu mine, că trebuie să le dovedesc tuturor că sunt docilă și sunt cea mai bună în tot ce fac și merit să fiu iubită din aceste motive. "Eu, care atâtea am făcut, atâtea am răbdat, de-atâtea ori am tăcut, merit să fiu iubită!" Cam așa suna în cap refrenul meu. Nu există un moment zero în care mi-am dorit să fac cunoștință cu mine. Există mai multe momente, cărți, oameni cu sufletul cât globu', iar cărți și oameni. Partea cea mai frumoasă a oricărei schimbări e că atunci când ți-o dorești din tot sufletul, pare că Dumnezeu merge înaintea ta și-ți deschide ușile. Și partea cea mai interesantă e că te întâlnești cu aceeași oameni, cu aceleași situații, în aceleași locuri, iar tu vezi oglinzi în față și în oglinzi, pe tine.  Oamenii te ajută să te înțelegi, tot ei să te ier

      Mi-am dat seama de-atâtea ori, pe propria experiență, ce impact au acțiunile adulților asupra copiilor. Un impact mut de cele mai multe ori. Simțit intens și nespus.   Când  părinții sunt fericiți, copiii trăiesc această fericire, fiind zglobii și veseli, iubitori și plini de viață. Însă atunci când copiii își văd părinții nefericiți, în act de altruism înăscut, ei se închid în sine și-și creează diferite mecanisme de apărare. Pentru că atunci când părinții sunt nefericiți, ei sunt incapabili, în mod natural, să fie și să ofere iubire.  Sunt  convinsă că majoritatea adulților de astăzi au trăit, copii fiind, sentimentul acestor conexiuni care par să se destrame. Și nu a fost vina părinților noștri. La baza "neiubirii" stau lucruri mult mai profunde decât ne putem închipui, cum ar fi durerea sufletească, nefericirea, lipsa sentimentului iubirii, neînțelegerea, lipsa dialogului, sărăcia etc. Poate că nu e așa, dar conform părerii mele subiective, divorțul părințilo

        Teama de trecut e scânteia care hrănește teama de viitor. Ești în prezent, iar în jurul tău se rotesc în cerc trecutul și viitorul, generații întregi de oameni, iubiri, întâmplări, și începi să te rotești împreună cu ele, pierzându-te între atâtea uși deschise încât nu mai știi unde este ieșirea. Ieșirea în prezent.  "Poveștile de familie se amestecă în așa fel, încât ceea ce s-a întâmplat cu multe generații în urmă poate avea un impact asupra evenimentelor aparent fără legătură din timpul prezent."  O lectură memorabilă și fascinantă, romanul "Bastarda Istanbulului" de Elif Shafak, spune povestea a două familii, care locuiesc în diferite colțuri ale lumii și au totuși, un trecut atât de comun, atât de dureros. Turcia, Istanbul, Asya Kazanci este o tânără nonconformistă, care locuiește împreună cu mama sa, pe care o numește mătușă și cu alte trei mătuși, cu bunica și străbunica sa în aceeași casă. Familia Kazanci este un neam blestemat, dacă pot să

      Ieri, în timp ce exersam cu băieții mei mersul pe bicicletă, fără cele două roți ajutătoare, m-am prins la ideea cât de ușor ne este să spunem "o să te descurci" și că aproape deloc nu vedem sau ignorăm să vedem dificultatea sau neplăcerea pe care o simte celălalt.        De parcă îi anticipăm celuilalt sentimentele (nu contează ce simți acum, gândește-te că o să te descurci, într-o zi, în două zile, în două săptămâni o să fie bine).  Superficial, e ok această atitudine pentru că transmitem ideea asta pozitivă, de basm că binele, succesul, iubirea sunt învingătoare. Că doar nu puteam să-i spun unui copil de cinci ani "nu ți se primește, mă scoți din sărite, ce-i așa greu să mergi pe două roți? Las-o baltă, nu ești născut pentru bicicletă de oameni mari, hai să punem roțile înapoi."  Zău că mi-a venit un moment în care voiam fix așa să le spun.  După cinci ani de când sunt părinte, am învățat că soluția e undeva la mijloc. Între cele două extreme.  Ș

      De-atâtea ori ne dorim să schimbăm oamenii din jurul nostru încât acest lucru pare a fi o normalitate și o necesitate, pe ton imperativ. Normalitate care distruge relații, destramă conexiuni și ridică ziduri între noi. E tare greu să înțelegem că orice schimbare vine din interior spre exterior și începe, în primul rând, cu noi înșine. Și mă gândesc în ultimul timp și la altceva. Ceea ce dorim să corectăm în ceilalți e ceea ce nu ne place la noi înșine. Partea negată din noi. Proiecțiile noastre asupra celorlalți. Ceea ce mă face să-mi confirm încă o dată că nu schimbarea omului sau a situației este soluția, soluția în acest context e oricum ceva utopic, ci atitudinea față de celălalt, de situație, de noi înșine.     Cea mai importantă și interesantă temă abordată în cărți este pentru mine tema familiei. Cu toate rănile, durerile, golurile, bucuriile, împlinirile, infiniturile unei clipe, emoțiile, transformările și viața cu fiecare răsuflare. Și cartea pe care am citit-o mi