Jurnalul unei zâne

     Moldovenii îs  un popor gospodar, asta o știe oricine, de aceea în pragul sărbătorilor cele mai mari griji ale noastre sunt curățenia prin toate colțurile casei, toată vesela, din casa cea mare, clătită, perdelele spălate, 10 feluri de mâncare gătită. Asta fără copturi. Așa am apucat, așa mergem. Așa zice bunica. Și să nu cumva să intrăm în an nou cu bulendre murdare în coș sau cu cearșafuri necălcate.      Normal, că-n acest ritm nu-ți mai arde de propria persoană, darămite de cei dragi. N-ai timp nici să-ți tragi sufletul, ce mai. Și te-nervezi că-ți cer atenția sau de-ale gurii și țipi că nu te lasă și pe tine în pace să fii și tu în rând cu lumea. Măcar o dată! În rând cu lumea adică curat lună, podele strălucitoare, răciturile pe aragaz, pâinea pe vatră, oalele lustruite etc. În rând cu lumea! Și asta facem, pentru că așa am apucat. Și suntem pachete de nervi, fără niciun chef de sărbătoare, fără nicio lumină spre blândețea inimilor noastre. Și stăm la masă alături d

        Îngerul cu chip de primăvară e un vis. Un vis pe care l-am scos din mine și l-am dezgolit de haine în fața unor oameni. Stătea gol acolo, în fața a 12 oameni și se bucura, pentru prima dată, de curajul cu care vorbeam despre el. Un curaj cam șchiopătat, dacă e să fiu sinceră. Un curaj care încă este supus rușinii, nesiguranței și neîncrederii.        Eram la o întâlnire psihodramatică, organizată de psihologul Anna Comendant. Eram 10 femei, mai mult de jumătate erau fetele cu care am participat la ședințele terapiei de grup despre feminitate. Și am ales să merg la acest "Altfel de anul nou" pentru că îmi place tare mult de Anna, vocea ei caldă și melodioasă ajunge în locuri triste din mine și ea le încălzește și mă ajută să sădesc acolo speranța . Îmi plac aceste ședințe de terapie pentru că învăț să ascult oamenii și mai degrabă vocea inimii lor, pentru că zi de zi suntem alții, mai puțin cum am vrea noi să fim. Le ascult vocile plăpânde și simt compasiune pen

     Mă opresc în fața oglinzii și ezit să privesc în mine.  S-ar putea să doară, mă gândesc. S-ar putea să plâng sau să-mi dezbrac sufletul de toate iluziile adunate deasupra tristeților. Nu prea am chef de o retrospectivă a evenimentelor în care m-am simțit neînsemnată, neajutorată, asta deja e trecut, îmi zice cu blândețe vocea rațională. Ce-ar fi să stau, totuși, de vorbă cu mine? Mă-ndeamnă inima.       Îmi opresc privirea în ochi. Și mă privesc dincolo de haine și bariere. Abia am așteptat, strigă sufletul zbuciumat. Ascultă-mă, iubește-mă, spală-mă cu lacrimile tale pure și curate. Și-n aceste momente, nu mai văd pe față riduri, cearcăne, puncte negre. Doar aud, tulburată, glasul meu speriat. De ce?, îl întreb, parcă totul e bine, spun cu vagă speranță. Dar pe el nu-l pot lua cu "e bine" ca pe oameni. Vrea să mă mângâie acolo unde m-a durut, vrea să iubească partea din mine care s-a simțit neiubită, vrea să-mi șteargă lacrimile neplânse, vrea să-mi îmbrățișeze

      Aseară am participat la un seminar organizat de Parents League Moldova și la sfârșit am primit foi și pix și am avut ca însărcinare să scriem realizările de care suntem mândri din acest an în relație cu copiii noștri. Pe foaia mea, prima  mare mândrie este faptul că am participat pozitiv în dezvoltarea relațiilor dintre copiii mei. Mai precis, am conștientizat cât sunt de responsabilă, ca părinte, să le ofer o bază sănătoasă în crearea relațiilor fraterne.       Fiecare copil este diferit.Părinții care au 2,3 sau mai mulți copii pot confirma faptul că toți sunt diferiți, chiar dacă-s frați de sânge. Exact cum suntem și noi cu frații noștri. Unii sunt mai liniștiți, mai înceți, ascultători, plâng mai rar, se conformează ușor situațiilor noi. Alții sunt activi, rapizi, independenți, încăpățânați, bat din picioare când vor să obțină ceva. Unii copii sunt genul care plâng încontinuu, care știu să zică cele mai multe nu-uri pe minut etc. Asta nu înseamnă că unii sunt buni, ia

     Am observat, de multe ori, la mulți oameni, la mine, cum folosim în van energia noastră, resursele noastre cu care ne-a înzestrat natura, pe care le-am moștenit de la părinți, pe care le-am dezvoltat pe parcursul vieții.  Cum ne gândim cu răutate la oameni, cum  răspundem nepoliticos, cum privim de sus, cum criticăm copiii, cum bârfim prietenii. Și de fapt, noi nu vorbim despre alți oameni, vorbim despre noi și toată energia negativă pe care vrem s-o îndreptăm spre alții, o îndreptăm spre noi.        Viața e un bumerang, vine totul înapoi, în cantități triple. Poate chiar mai mult. Noi, oamenii, ne formăm din ceea ce dăm și ceea ce primim, dar primim ceea ce dăm. Nu putem crește flori cu otravă, nu putem găsi apă într-un loc  blestemat de noi înșine, nu putem găsi speranța în sufletele noastre dacă am blasfemat credința, pe Dumnezeu. Suntem suma tuturor gândurilor noastre. Și viața se hrănește doar cu viață.  Ne dorim mereu să fim în alt loc crezând că acolo e mai bine,

     E întuneric. Aprind lumina, dar degeaba, e tot întuneric. Îmi aud răsuflarea speriată într-un colț, înseamnă că sunt covrig acolo, lângă pereții reci.       Simt că aș vrea să plâng, dar se pare că schițez un zâmbet. Ce reacție aiurea de a da că sunt bine. Când nu sunt bine.  Vreau să mă ridic, dar sunt trasă în jos înapoi de frici. Fricile mele, doar ale mele, născute și crescute de mine. Mă gândesc la cizmele mele cu tocul de 10 centimetri, la paltonul din cuier, la geanta mea de "doamnă"... ...și le poartă o ființă mică, timidă, cu lacrimile șiroinde, un copil care a crezut atâta timp că trebuie să demonstreze, nu să fie, că trebuie să știe nu să simtă. A tot căutat atâția ani motivația și acceptarea în exterior, în timp ce pe dinăuntru i se prăbușea o lume-ntreagă. E întuneric când lipsește iubirea. E întuneric când aștepți lumina de la alții. E întuneric când dai și nu ceri, când crezi că nu meriți pentru că "doar" exiști, trebuie să pari și să p

    Omu'meu are acum niște testări la serviciu și de vreo câteva zile își petrece serile studiind. Vă spun drept nu l-am mai văzut niciodată atât de conștiincios, studios, dar cum e vorba aia "trăiești o viață cu omu', iar el nu încetează să te uimească".     Aseară m-a rugat să-l ajut. Bine, am culcat copiii, era aproape unsprezece, și ne-am așezat ambii pe canapeaua din camera de zi și am început să exersăm întrebările și răspunsurile. Așa până ne-a prins ora 1. Toate ca toate, dar mai aveam 6 ore de somn și zău dacă mai puteam ține ochii deschiși. Ne-am culcat, el încântat de rezultatele sale, eu bucuroasă că l-am putut ajuta. Dimineață vorbesc cu o soră de-a mea la telefon. Discutăm una, alta și, la un moment dat, îi spun cum am petrecut astă noapte până la ora 1 și-un pic. La care ea îmi spune că, într-o zi cumnatul meu avea un drum peste hotarele țării, ca de obicei. Noaptea trecută, înainte de plecare, nu dormise, iar în noaptea cu pricina porni la drum

"Dar nu te poți vindeca dacă nu privești adevărul în față, dacă rămâi în negare, dacă alegi să dai vina pe altcineva pentru ceea ce ți se întâmplă."      Cartea Petronelei Rotar a surpat câteva ziduri dintre mine și mine, ajungând să mă văd mai de aproape. Și mi-e frică să fiu față-n față cu mine pentru că trebuie să accept că tot ce e înăuntrul meu e construit de mine.  Nu mai am după cine să mă ascund sau spre cine să îndrept arătătorul, gesturi care doar par eliberatoare. Adevărul pur e că ele, aceste gesturi de a pasa vina, ne despart de noi înșine, dar noi nu putem trăi în armonie cu noi înșine fără să ne cunoaștem. Ca să ne cunoaștem de-a-ntregu' e nevoie să deschidem multe lacăte din noi, iar asta nu este deloc ușor.       Această carte are la bază o relație de iubire care se transformă treptat într-un abuz fizic, psihologic și emoțional. Alexa intră în această relație cu speranța că de data aceasta va fi bine, după lungi trădări și dezamăgiri. Călin e