Muza de Jessie Burton

Romanul Muza de Jessie Burton are unul dintre cele mai frumoase începuturi de carte și unul dintre cele mai frumoase sfârșituri:

"Nu toți avem parte de încheierile pe care le merităm."

și respectiv ultima propoziție:

"Fiindcă, dacă am învățat într-adevăr ceva, acest lucru e că, până la urmă, o operă de artă e reușită atunci când creatorul său - (...) - e înzestrat cu credința care o însuflețește."

Abia la sfârșitul romanului am descoperit acest lucru și asta mi-a reconfirmat faptul că citisem o carte absolut fermecătoare. Povestea care se ascunde între început și sfârșit e o poveste hipnotizantă, care m-a ținut lipită de carte.
Această carte ar putea fi citită în multe feluri, în funcție de interesele cititorului, eu am citit-o ca o carte despre artă, despre ceea ce vedem noi, ca rezultat al actului de creație și povestea din spatele acestui act.
Acum când scriam pasajele subliniate, mi-am dat seama că sunt câteva bucăți de text scrise impecabil, din punctul meu de vedere:

"În unicitatea sa, eu deslușeam o multitudine de povești. Prin tușele sale, realizate cu măiestrie, eu experimentam niște trăiri metafizice. (...) Puteam bănui impulsurile din spatele deciziilor artistului, puteam medita la cum mă făcea să mă simt tabloul, dar îmi dădeam seama că n-avem să cunosc niciodată adevărul despre el."

De asemenea, scriitoarea Jessie Burton vorbește în carte despre Războiul Civil spaniol, izbucnind înaintea celui de-al doilea război mondial, despre terorile la care erau supuși oamenii, despre lupta de putere care lăsa în urma ei moarte, foamete și suferință.


Cartea e scrisă în două planuri cu o diferență de treizeci de ani între ele și cu personaje diferite, dar care se leagă în una și aceeași poveste datorită unui tablou considerat pierdut în vremea războiului.
Pictorul acestui tablou, Isaac Robles, e considerat un geniu al acelor vremuri și totuși el nu a pictat niciunul dintre tablourile sale.

În anul 1937, într-un sătuc spaniol, se mută cu traiul o familie engleză. Olive Schloss este fiica unui dealer de artă și a unei femei fascinante, care din păcate se află cu un picior în mlaștina depresiei. Olive Schloss pictează sus în pod și își ascunde tablourile pentru că pe atunci pictura și femeile nu reprezentau tocmai o simbioză potrivnică. Femeile erau privite ideale pentru rolurile de mamă grijulie, de soție iubitoare, dar nicidecum cu aspirații artistice.
Când face cunoștință cu Isaac Robles și sora sa Teresa, Olive se îndrăgostește la prima vedere de Isaac,  și aceste sentimente noi și puternice dezlănțuie puterea creativă și forța artistică a tinerei de nouăsprezece ani.
Tablourile ei sunt semnate cu numele lui Isaac Robles, astfel încât pictorul, care nu a pictat niciunul dintre tablouri, devine celebru peste noapte.

Treizeci de ani mai târziu, Odelle Bastien, o tânără, sosită la Londra de câțiva ani, primește o ofertă de angajare într-o galerie de artă. Un tablou care ajunge în această galerie devine puntea spre trecutul picturii și ni se arată astfel piesele lipsă dintre planuri. M-am gândit aici cum se pricepe arta să conecteze oameni, perioade și povești.
Tânăra Odelle are o dragoste aparte pentru scris, dar timiditatea și neîncrederea o opresc din a-și face public această dragoste.
Totuși, legătura ei cu Marjorie Quick, femeia care o angajează la galerie, o transformă pe Odelle într-o femeie curajoasă și încrezătoare.
Și aici sunt niște pasaje absolut desăvârșite, scrise impecabil și totodată cuvintele freamătă de puterea scriitorului și apoi a cititorului:

"Scrisesem atâta vreme pentru scopul anume de a fi apreciată, încât uitasem originea impulsului care mă făcuse să scriu; o creație pură, netulburată, existând dincolo de parametrii succesului și-ai eșecului. Iar undeva pe drum, acest "a fi bun" ajunsese să-mi paralizeze, de fapt, simpla credință că pot scrie ceva, orice."

Ei bine, după ce am citit acest text mi-am dat seama cât de personală a devenit cartea. În ianuarie scriam un articol confesiune despre scris și "succesul" venit odată cu puterea like-ului de pe vremea când apăream pe Facebook și păreau atât de identice cuvintele.
Textul meu:
"Când am început să public pe blog primele texte eram, într-un mod fascinat de pueril, devotată actului de a scrie. Acesta era pilonul plăcerii mele.
Foarte curând însă lucrurile s-au schimbat. Au venit primele aprecieri, comentarii și după un timp relativ scurt am început să fiu dependentă de aceste reacții virtuale,iar scrisul meu a devenit un chin, un efort zadarnic."

Aproape de sfârșit mi-am dat seama de miezul adevărului, dar pe parcursul lecturii cartea m-a ținut în suspans, iar adevărul o mare enigmă, or adevărul în artă e o ficțiune pe care credem că o cunoaștem. Poate că acesta și este, de fapt, secretul artei.

Istoria tabloului Rufina și leul, despre care se vorbește în carte, are o poveste adevărată și chiar mai mulți pictori au pictat-o pe Rufina, femeia care a refuzat să se dezică de credința creștină și care a fost pedepsită aspru. 
Este o poveste foarte frumoasă despre ambiție și iluzie, despre dragoste și decepție, despre artă și secrete, despre frică și curaj, despre eliberare și pierderea identității personale. Este povestea muzei!

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Ne mândrim cu Cristina Dragush!!! Prima ediție din anul 2018 a proiectului "Telenești, îți ducem faima!"este despre talent, muncă, ambiție și curaj!

Viața la feminin - Cincizeci plus. Mama

Interpretul Andrian Liviţchi este mândria noastrã ĩn cadrul proiectului "Teleneşti,ĩţi ducem faima!".