20 de ani în Siberia. Amintiri din viață
Am mai spus-o de-atâtea ori pe acest blog, dar o să mai povestesc o dată despre o parte a copilăriei mele. Când eu m-am născut, părinții mei au început să construiască o căsuță de la zero, cu puterea mâinilor lor și cu puterea credinței în Dumnezeu că se vor isprăvi cu toate. Bunica din partea tatălui a fost întotdeauna o femeie credincioasă, a mers regulat la biserică, dar are acel gen de credință care vine din suflet, credință care nu poate fi zdruncinată de nimic, dimpotrivă, când cei din jur încep să se îndoiască de puterea cerească, bunica se roagă mai mult.
Când mama mea, la cei șapte ani pe care-i avea când a murit bunica, a rămas să facă față unei dureri, unui dor și unui șir de greutăți prea mari pentru un copil de șapte ani, ea și-a deschis inima credinței și puterii bunului Dumnezeu.
Cea mai mare parte a copilăriei mi-am petrecut-o în satul bunicilor, satul de baștină al tatălui meu, un sat situat între două dealuri, un sat care mirosea a mere văratice, a struguri și a pâine coaptă.
Eram un copil însetat de povești și bunica nu avea cărți din care să-mi citească, dar îmi spunea povestea vieții ei. Povestea unui război care a alungat-o pe ea și pe familia ei din propria casă, din satul de baștină. Povestea unui război care a izgonit-o în pădurile Cernăuțiului, unde cerșea o bucată de pâine și cutreiera pădurile în căutarea a ceva de mâncare. Nu mi-a povestit toate ororile prin care a trecut, bunicii și străbunicii noștri au ținut în tăcere durerea lor sperând că așa vor uita mai repede,...dar nu cred că le-a reușit să uite...
Țin minte o vorbă a bunicii pe care n-am s-o uit niciodată: "prin ce-am trecut nu doresc nici la puiul cel de șarpe să treacă", și bunica nu a fost deportată, doar că războiul era pretutindeni la fel.
Asta înseamnă să rămâi om, nu blestemele și ura îți oferă umanitate. Bunica mi-a transmis o adevărată lecție de viață, pe care, recunosc, uneori o uit și mă avânt după tot ce strălucește în lumea exterioară.
20 de ani în Siberia e povestea a mii de oameni, o poveste înspăimântătoare și mângâietoare totodată spusă de o femeie curajoasă, care mai presus de sine și-a pus copiii și credința în Dumnezeu. Într-o lume în care e la modă să crezi în orice numai nu în Dumnezeu, această femeie, Anița, face o diferență enormă, iar vocea ei are un ecou nemuritor, un ecou care va întări credința, speranța și iubirea omului modern care încă crede.
Povestea Aniței e despre cum omului i se pot lua toate libertățile numai nu cea interioară și despre cum omul poate să rămână om indiferent de circumstanțe. În zilele noastre e tot mai greu să rămâi om, sunt atâtea tentații și se ridică pe piedestaluri non valori, ni se predică pe toate canalele posibile cum trebuie să fim, ce trebuie să îmbrăcăm și ce trebuie să credem, iar valorile interioare ale omului sunt socotite nule.
Nu-mi imaginez durerea și spaima trăite de acei oameni despărțiți de tot ceea ce le era familiar și familial și duși la capătul pământului, într-un pustiu interminabil. Cred că cei care au supraviețuit au fost deținătorii unei bogății sufletești imense și pustiul pământului nu le-a pustiit sufletul și credința.
Și Anița nu doar a crezut și a continuat să trăiască în acele condiții, ea a transmis mai departe, celor trei copiii, o educație aleasă bazată pe grija față de celălalt, pe bunătatea sufletească, le-a transmis copiilor acea credință nepieritoare care luminează întunericul.
Povestea Aniței m-a dus cu gândul la Zuleiha, la Victor Frankl, la bunica, la toți oamenii care au îndurat atâtea, dar nu și-au pierdut niciodată umanitatea. Când noi ne întrebăm ce este sufletul și ce sens au valorile interioare ale omului, libertatea interioară, când ne îndoim sau nu mai credem în Dumnezeu e momentul să ne amintim de acești oameni care au scris istorie!
Această carte e un etalon al istoriei noastre, un exemplu despre demnitate, curaj, omenie, credință și cred că fiecare dintre noi ar trebui să citească această carte, să cunoască o parte a istoriei văzută prin ochii oamenilor și scrisă de cei ce au trăit această istorie!
Când mama mea, la cei șapte ani pe care-i avea când a murit bunica, a rămas să facă față unei dureri, unui dor și unui șir de greutăți prea mari pentru un copil de șapte ani, ea și-a deschis inima credinței și puterii bunului Dumnezeu.
Cea mai mare parte a copilăriei mi-am petrecut-o în satul bunicilor, satul de baștină al tatălui meu, un sat situat între două dealuri, un sat care mirosea a mere văratice, a struguri și a pâine coaptă.
Eram un copil însetat de povești și bunica nu avea cărți din care să-mi citească, dar îmi spunea povestea vieții ei. Povestea unui război care a alungat-o pe ea și pe familia ei din propria casă, din satul de baștină. Povestea unui război care a izgonit-o în pădurile Cernăuțiului, unde cerșea o bucată de pâine și cutreiera pădurile în căutarea a ceva de mâncare. Nu mi-a povestit toate ororile prin care a trecut, bunicii și străbunicii noștri au ținut în tăcere durerea lor sperând că așa vor uita mai repede,...dar nu cred că le-a reușit să uite...
Țin minte o vorbă a bunicii pe care n-am s-o uit niciodată: "prin ce-am trecut nu doresc nici la puiul cel de șarpe să treacă", și bunica nu a fost deportată, doar că războiul era pretutindeni la fel.
Asta înseamnă să rămâi om, nu blestemele și ura îți oferă umanitate. Bunica mi-a transmis o adevărată lecție de viață, pe care, recunosc, uneori o uit și mă avânt după tot ce strălucește în lumea exterioară.
20 de ani în Siberia e povestea a mii de oameni, o poveste înspăimântătoare și mângâietoare totodată spusă de o femeie curajoasă, care mai presus de sine și-a pus copiii și credința în Dumnezeu. Într-o lume în care e la modă să crezi în orice numai nu în Dumnezeu, această femeie, Anița, face o diferență enormă, iar vocea ei are un ecou nemuritor, un ecou care va întări credința, speranța și iubirea omului modern care încă crede.
Povestea Aniței e despre cum omului i se pot lua toate libertățile numai nu cea interioară și despre cum omul poate să rămână om indiferent de circumstanțe. În zilele noastre e tot mai greu să rămâi om, sunt atâtea tentații și se ridică pe piedestaluri non valori, ni se predică pe toate canalele posibile cum trebuie să fim, ce trebuie să îmbrăcăm și ce trebuie să credem, iar valorile interioare ale omului sunt socotite nule.
Nu-mi imaginez durerea și spaima trăite de acei oameni despărțiți de tot ceea ce le era familiar și familial și duși la capătul pământului, într-un pustiu interminabil. Cred că cei care au supraviețuit au fost deținătorii unei bogății sufletești imense și pustiul pământului nu le-a pustiit sufletul și credința.
Și Anița nu doar a crezut și a continuat să trăiască în acele condiții, ea a transmis mai departe, celor trei copiii, o educație aleasă bazată pe grija față de celălalt, pe bunătatea sufletească, le-a transmis copiilor acea credință nepieritoare care luminează întunericul.
Povestea Aniței m-a dus cu gândul la Zuleiha, la Victor Frankl, la bunica, la toți oamenii care au îndurat atâtea, dar nu și-au pierdut niciodată umanitatea. Când noi ne întrebăm ce este sufletul și ce sens au valorile interioare ale omului, libertatea interioară, când ne îndoim sau nu mai credem în Dumnezeu e momentul să ne amintim de acești oameni care au scris istorie!
Această carte e un etalon al istoriei noastre, un exemplu despre demnitate, curaj, omenie, credință și cred că fiecare dintre noi ar trebui să citească această carte, să cunoască o parte a istoriei văzută prin ochii oamenilor și scrisă de cei ce au trăit această istorie!
Comentarii
Trimiteți un comentariu