Arcul de triumf / Erich Maria Remarque

      Arcul de triumf nu e o carte, e o stare care se infiltrează în mintea și sufletul cititorului. M-am oprit adesea în timpul lecturii și m-am întrebat "de ce?" revoltată de natura oamenilor, de faptele lor și de cursul istoriei. În acest labirint al întrebărilor fără răspuns, Erich Maria Remarque mi-a luminat tot timpul drumul prin scrierea sa și prin personajul său, doctorul Ravic!

Eu am știut că o să revin la Remarque după ce am citit "Pe frontul de vest nimic nou", am știut că o să găsesc aceeași scriere profundă, sensibilă, vulnerabilă, dar Arcul de triumf e mai mult de-atât, e o viață întreagă care pe alocuri îți face pielea de găină, iar alteori te face martor al unor sentimente intime. Și nu pot să schimb cursul cărții, pot doar s-o iau în inima mea și s-o port cu mine. E o comoară literară! 

Arcul de triumf devine el însuși un personaj și chiar dacă nu se întâmplă multe lucruri legate de Arc, se întâmplă esențialul. El devine un simbol al răsăritului și apusului iubirii dintre cele două personaje. În momentul când Ravic și Joan fac cunoștință, Arcul de triumf "în depărtare, plutind parcă și întunecat, se profila masiv pe cerul ploios" și ultima filă a cărții,când toate par să se sfârșească, Arcul de triumf apare din nou, de data asta prin absența sa "o beznă atât de profundă încât nici Arcul de Triumf nu se mai zărea."

El, un chirurg profesionist, un refugiat, ea, o actriță străină, o femeie dornică de viață și strălucire, Ravic și Joan. Ce îi poate lega pe acești doi oameni diferiți și străini? În primul rând Parisul, orașul luminilor, orașul care trepidează de viață, rafinament și strălucire fix înainte de începerea războiului; și apoi iubirea, acest sentiment unic care-l face pe om să se simtă întreg și important!

Parisul interbelic a fost ceva de vis, un oraș al poftelor, al băuturii, al bordelurilor, dar și cel mai frumos oraș al iubirii. Jurăminte, daruri, Riviera, coniacul, personalități, baluri - așa a arătat Parisul până-n ultima zi a războiului, până-n acel iulie 1939.

Parisul o schimbă pe Joan, acea femeie indiferentă și pustiită de viață de la începutul romanului devine o femeie dornică de atenție și iubirea bărbaților. Iar Joan îl transformă pe Ravic, acest refugiat pentru care viața a rămas în trecut, iar fiecare zi e trăită din pură obișnuință, simte din nou fiorii dragostei. Lupta sentimentală cu Joan nu e decât o luptă cu sine însuși, în care trecutul revine iar și iar, iar bariera dintre ei îi separă. Dar oare iubirea ține cont de apropierea sau distanțarea fizică? Iubirea e mai puternică de orice barieră și chiar dacă nu se dezlănțuie în brațele iubitei sau iubitului, ea se dezlănțuie în interiorul ființei și face ravagii, călcând în picioare toate principiile omului și toată apărarea sa.

Sfârșitul m-a durut, dar cred că era inevitabil să existe anume acest sfârșit. Remarque a adăugat acestui sfârșit crud o scenă monumentală, grăitoare și emoționantă și anume scena când cei doi iubiți își vorbesc fiecare în limba sa. Un moment care exemplifică distrugerea oricăror bariere, stereotipuri și apropierea aceea sacră, mult mai profundă decât apropierea intimă! E un tablou al iubirii pe care nu l-am mai găsit atât de frumos pictat în literatură! Remarque, ce-ai făcut cu mine? Ne-ai dăruit tuturor nu doar unul dintre cele mai frumoase romane de dragoste, dar și unul dintre cele mai frumoase personaje, un roman despre război și sechelele acestuia, despre felul în care iubirea poate din nou sufla viață în sufletele pierdute, un roman despre identitate și responsabilitate, despre prietenie și despre frumusețea Parisului. Ai făcut din Paris un personaj viu, colorat, cu miros de coniac și cu imaginea strălucitoare de viață și iubire a unor timpuri demult apuse!