Jurnalul unei zâne

       Iubirea e un sentiment profund, înălțător și transformator. Și nu întotdeauna iubirea e ușoară, de multe ori, ea este traumatizantă, chinuitoare și epuizantă.        Sunt de părere că dezamăgirile în iubire ne conduc spre iubirea adevărată. Ca să înțelegem iubirea trebuie s-o trăim, s-o simțim, s-o plângem, s-o pipăim pe toate părțile ca să deducem, în final, esența și importanța ei. "Iubita mea, Sputnik" este o poveste de iubire. O poveste cu prea multă dorință de a iubi, cu o nevoie mare de acceptare, despre tristețea neîmplinirii iubirii, dar și despre iubirea eternă, care locuiește în sufletul omului chiar și atunci când pare că s-a consumat. Când omul încearcă să depășească ceea ce e în sufletul său. Romanul ne spune povestea lui Sumire, o tânără de 22 de ani ce visează să devină scriitoare. Sumire scrie mult, citește o mulțime de cărți și ascultă muzică clasică. Este genul de om care nu se integrează în societate și nici nu se evidențiază, sau poate dimpo

      Nici nu realizăm cât de bogați suntem, cât de fericiți am putea fi așa, pur și simplu, și care sunt, totuși, valorile importante ale omenirii.      Disperarea ocupă tot mai mult spațiu în sufletele noastre, atât de mult încât se revarsă în gândurile noastre, vorbele, gesturile, pe fețele noastre, în relațiile cu ceilalți. Viața noastră este cel mai de preț dar pe care-l putem avea, o șansă minunată de a ne cunoaște și de a cunoaște oamenii. Vedem în oameni ceea ce există deja în noi. Știu că uneori poate fi neplăcut să credem că putem fi egoiști sau indiferenți, dar asta nu înseamnă că nu mai suntem buni.   Noi, oamenii, suntem buni întotdeauna, bunătatea e o semință plantată în noi. Avem ochi cu care am putea vedea lumina, frumusețea din oameni, dar noi alegem să privim spre partea întunecată, acolo unde este nevoie imperioasă de iubire și acceptare. Și în loc s-o oferim, noi îngropăm și picul cel de încredere care există în oameni. Criticând, judecând. Atunci când am

         Petrec mult timp afară, mai ales prin parcuri. Natura e mama mea creativă. Nici nu cred că aș putea scrie dacă nu aș fi aproape de natură, dacă nu aș îmbrățișa copacii, dacă nu m-aș mira de frumusețea florilor, a frunzelor, a apusului, a cerului, a oamenilor.        În cazul meu, natura este cel mai bun psiholog, cel mai bun prieten. Emoțiile mele pe care le transform în cuvinte sunt trăite, nu doar simțite. Tot aici pot să văd oamenii, să le văd zâmbetele, tristețile, atitudinile, bucuria de a trăi sau, dimpotrivă, să-i văd în așteptarea sfârșitului. Pe mine nu mă interesează ce vorbesc ei între ei, eu citesc emoții pe chipul lor și asta e de ajuns. Merg deseori în parcul Serghei Lazo. Cine a fost măcar o dată acolo știe că e parcul bătrânilor. Ei acolo își dau întâlnire, discută aprig despre nelegiuirile politice, se gândesc ce să facă mai departe sau pur și simplu admiră trecătorii. Eu înainte nu prea le atrăgeam atenție, treceam pe alături și-mi vedeam de calea mea

           Cum crezi, ce poate să facă un extraterestru inteligent, cu chip de om obișnuit, aici, pe Pământ? Dar dacă el ar lua locul soțului tău, fără ca tu să-ți dai seama?           Uite exact acest lucru se întâmplă în acțiunea romanului Umanii de Matt Haig. E o carte sufletistă, cu atât de multe cuvinte minunate, simple, dar atât de profunde și mișcătoare... Povestea cărții e despre faptul cum extratereștrii de pe altă planetă, mult înaintată planetei noastre, îl ucid pe un matematician care descoperise o ipoteză nedeslușită atâtea secole la rând. În locul lui trimit un om de-al lor, după chipul și asemănarea matematicianului. Odată cu această întâmplare se schimbă total viața de dinainte a profesorului, venit aici pentru a-i ucide pe soția și fiul acestuia care știau câte ceva despre ipoteza proaspăt descoperită. Doar că el nu poate să ucidă pe nimeni, pentru că el face cunoștință cu iubirea, cu lumea emoțională a oamenilor și se dezice de puterile sale neobișnuite, re

        Dragă femeie, ești minunată și frumoasă . Încearcă să simți și să știi acest adevăr, nu aștepta să ți-l spună alții. Uneori așteptarea e foarte lungă, iar anii pleacă, lăsându-ne doar amintiri...      Ești minunată chiar și atunci când plângi, tind să cred că anume când plângi ești sinceră, în primul rând cu tine. Lacrimile scot din tine ceea ce nu poți scoate prin cuvinte. Iar asta e o adevărată eliberare. Ești fermecătoare când râzi din tot sufletul și te bucuri, ca un copil, de o nouă zi, de soare, de iarbă, de flori, de curcubeu, de ploaie, de zăpadă, de acadelele pe băț. Ești minunată atunci când gătești, când speli perdele sau mături în bucătărie, pentru că nu te definește ceea ce faci, ci atitudinea și dăruirea cu care le faci. Ești bogată atunci când ții în brațe pui mici de om, când omul iubit te îmbrățișează și te lasă să dormi mai mult în zilele de weekend, când simți că nu ești singură, când ai pe cine adormi, pe cine învăța să facă primii pași, pe cine așt

      Cu toții avem nevoie de iubire, credem noi acest adevăr sau nu, doar iubirea ne face să înțelegem oamenii, copiii, viața și pe noi înșine.      Cred, de asemenea, că  cea mai importantă relație pe care-o putem crea împreună cu copiii este cea de iubire. Și ar trebui să le arătăm acest lucru. Iubirea este vie doar atunci când se trăiește, se simte, se arată. Orice pe lumea asta poate fi exces, doar iubirea nu. Iubirea nu duce la răsfăț, poate doar la unul singur, răsfățul de a privi viața cu ochi luminoși, fără să te simți vinovat că ești atras de simplele plăceri ale vieții. Să te miri de fiecare dată de spectaculosul apus al soarelui, să asculți freamătul apei, să privești cu nesaț natura, cerul, să citești cărți, oameni, ochi, să te umpli de puterea muzicii și să-ți lași pașii purtați de curiozitate. Fără să crezi că pierzi timpul cu "toate prostiile astea". Toate prostiile astea sunt iubire.  Ne supărăm pe copiii noștri că nu recită poezii la matinee, că nu

         După ce am citit ultima pagină a cărții, primul gând care mi-a venit în minte a fost faptul că, indiferent de cine suntem noi în viața de zi cu zi, ce statut avem, câți bani avem, întotdeauna suntem oameni și aveam aceleași porniri spre succes, spre validare, dorință de răzbunare, de îmbogățire, nevoie de iubire și acceptare. Cum a spus și Carol, personajul central feminin al cărții: " șahul e ca viața: când jocul se termină, toate piesele - pionii, regii și reginele -, toate se duc înapoi, în aceeași cutie."        Dar să vi le spun pe toate de la început. E un roman fermecător despre psihanaliză, fix pe placul meu), despre procesele prin care trec oamenii în cadrul terapiei, despre relațiile terapeut - pacient, despre relațiile dintre terapeuți și despre viață, în general, cu bune și cu mai puțin bune. În interpretarea mea, personajul central al cărții este Ernest Lash, un psihoterapeut talentat care se plimbă prin tunelurile subterane ale conștiinței pacientu

        Sunt atât de multe momente în viață în care am putea fi fericiți, iar noi nu le vedem. Sau poate că, într-o clipă de maturitate, am uitat să fim fericiți, am uitat să dăm importanță lucrurilor care ne fac să strălucim, să luminăm.         Am învățat, nu știu din ce experiențe, că fericirea e ceva măreț, că ea nu este accesibilă tuturor, că doar unii dintre noi, cei norocoși, sunt fericiți. Am tot căutat-o în carul cu fân, fir cu fir, în căutarea acului, asemenea cavalerilor medievali în căutarea Sfântului Graal. Și descopăr în fiecare zi rupturi de adevăr. Pe care le cunosc. Care locuiesc în mintea și sufletul meu. Altfel, n-aș descoperi toate astea.  Fericirea e în noi și a fost acolo dintotdeauna. Fericirea este zâmbet pe chip, împăcare, dar mai ales liniște. Înainte mi se părea paradoxală asocierea fericirii cu liniștea. Aveam nevoie ca fericirea să strige, să trâmbițeze, să fie aplaudată, să strălucească nu datorită luminii sale, cât luminii artificiale, materiale.