Jurnalul unei zâne

     Moldovenii îs  un popor gospodar, asta o știe oricine, de aceea în pragul sărbătorilor cele mai mari griji ale noastre sunt curățenia prin toate colțurile casei, toată vesela, din casa cea mare, clătită, perdelele spălate, 10 feluri de mâncare gătită. Asta fără copturi. Așa am apucat, așa mergem. Așa zice bunica. Și să nu cumva să intrăm în an nou cu bulendre murdare în coș sau cu cearșafuri necălcate.      Normal, că-n acest ritm nu-ți mai arde de propria persoană, darămite de cei dragi. N-ai timp nici să-ți tragi sufletul, ce mai. Și te-nervezi că-ți cer atenția sau de-ale gurii și țipi că nu te lasă și pe tine în pace să fii și tu în rând cu lumea. Măcar o dată! În rând cu lumea adică curat lună, podele strălucitoare, răciturile pe aragaz, pâinea pe vatră, oalele lustruite etc. În rând cu lumea! Și asta facem, pentru că așa am apucat. Și suntem pachete de nervi, fără niciun chef de sărbătoare, fără nicio lumină spre blândețea inimilor noastre. Și stăm la masă alături d

        Îngerul cu chip de primăvară e un vis. Un vis pe care l-am scos din mine și l-am dezgolit de haine în fața unor oameni. Stătea gol acolo, în fața a 12 oameni și se bucura, pentru prima dată, de curajul cu care vorbeam despre el. Un curaj cam șchiopătat, dacă e să fiu sinceră. Un curaj care încă este supus rușinii, nesiguranței și neîncrederii.        Eram la o întâlnire psihodramatică, organizată de psihologul Anna Comendant. Eram 10 femei, mai mult de jumătate erau fetele cu care am participat la ședințele terapiei de grup despre feminitate. Și am ales să merg la acest "Altfel de anul nou" pentru că îmi place tare mult de Anna, vocea ei caldă și melodioasă ajunge în locuri triste din mine și ea le încălzește și mă ajută să sădesc acolo speranța . Îmi plac aceste ședințe de terapie pentru că învăț să ascult oamenii și mai degrabă vocea inimii lor, pentru că zi de zi suntem alții, mai puțin cum am vrea noi să fim. Le ascult vocile plăpânde și simt compasiune pen

     Mă opresc în fața oglinzii și ezit să privesc în mine.  S-ar putea să doară, mă gândesc. S-ar putea să plâng sau să-mi dezbrac sufletul de toate iluziile adunate deasupra tristeților. Nu prea am chef de o retrospectivă a evenimentelor în care m-am simțit neînsemnată, neajutorată, asta deja e trecut, îmi zice cu blândețe vocea rațională. Ce-ar fi să stau, totuși, de vorbă cu mine? Mă-ndeamnă inima.       Îmi opresc privirea în ochi. Și mă privesc dincolo de haine și bariere. Abia am așteptat, strigă sufletul zbuciumat. Ascultă-mă, iubește-mă, spală-mă cu lacrimile tale pure și curate. Și-n aceste momente, nu mai văd pe față riduri, cearcăne, puncte negre. Doar aud, tulburată, glasul meu speriat. De ce?, îl întreb, parcă totul e bine, spun cu vagă speranță. Dar pe el nu-l pot lua cu "e bine" ca pe oameni. Vrea să mă mângâie acolo unde m-a durut, vrea să iubească partea din mine care s-a simțit neiubită, vrea să-mi șteargă lacrimile neplânse, vrea să-mi îmbrățișeze

      Aseară am participat la un seminar organizat de Parents League Moldova și la sfârșit am primit foi și pix și am avut ca însărcinare să scriem realizările de care suntem mândri din acest an în relație cu copiii noștri. Pe foaia mea, prima  mare mândrie este faptul că am participat pozitiv în dezvoltarea relațiilor dintre copiii mei. Mai precis, am conștientizat cât sunt de responsabilă, ca părinte, să le ofer o bază sănătoasă în crearea relațiilor fraterne.       Fiecare copil este diferit.Părinții care au 2,3 sau mai mulți copii pot confirma faptul că toți sunt diferiți, chiar dacă-s frați de sânge. Exact cum suntem și noi cu frații noștri. Unii sunt mai liniștiți, mai înceți, ascultători, plâng mai rar, se conformează ușor situațiilor noi. Alții sunt activi, rapizi, independenți, încăpățânați, bat din picioare când vor să obțină ceva. Unii copii sunt genul care plâng încontinuu, care știu să zică cele mai multe nu-uri pe minut etc. Asta nu înseamnă că unii sunt buni, ia

     Am observat, de multe ori, la mulți oameni, la mine, cum folosim în van energia noastră, resursele noastre cu care ne-a înzestrat natura, pe care le-am moștenit de la părinți, pe care le-am dezvoltat pe parcursul vieții.  Cum ne gândim cu răutate la oameni, cum  răspundem nepoliticos, cum privim de sus, cum criticăm copiii, cum bârfim prietenii. Și de fapt, noi nu vorbim despre alți oameni, vorbim despre noi și toată energia negativă pe care vrem s-o îndreptăm spre alții, o îndreptăm spre noi.        Viața e un bumerang, vine totul înapoi, în cantități triple. Poate chiar mai mult. Noi, oamenii, ne formăm din ceea ce dăm și ceea ce primim, dar primim ceea ce dăm. Nu putem crește flori cu otravă, nu putem găsi apă într-un loc  blestemat de noi înșine, nu putem găsi speranța în sufletele noastre dacă am blasfemat credința, pe Dumnezeu. Suntem suma tuturor gândurilor noastre. Și viața se hrănește doar cu viață.  Ne dorim mereu să fim în alt loc crezând că acolo e mai bine,

     E întuneric. Aprind lumina, dar degeaba, e tot întuneric. Îmi aud răsuflarea speriată într-un colț, înseamnă că sunt covrig acolo, lângă pereții reci.       Simt că aș vrea să plâng, dar se pare că schițez un zâmbet. Ce reacție aiurea de a da că sunt bine. Când nu sunt bine.  Vreau să mă ridic, dar sunt trasă în jos înapoi de frici. Fricile mele, doar ale mele, născute și crescute de mine. Mă gândesc la cizmele mele cu tocul de 10 centimetri, la paltonul din cuier, la geanta mea de "doamnă"... ...și le poartă o ființă mică, timidă, cu lacrimile șiroinde, un copil care a crezut atâta timp că trebuie să demonstreze, nu să fie, că trebuie să știe nu să simtă. A tot căutat atâția ani motivația și acceptarea în exterior, în timp ce pe dinăuntru i se prăbușea o lume-ntreagă. E întuneric când lipsește iubirea. E întuneric când aștepți lumina de la alții. E întuneric când dai și nu ceri, când crezi că nu meriți pentru că "doar" exiști, trebuie să pari și să p

    Omu'meu are acum niște testări la serviciu și de vreo câteva zile își petrece serile studiind. Vă spun drept nu l-am mai văzut niciodată atât de conștiincios, studios, dar cum e vorba aia "trăiești o viață cu omu', iar el nu încetează să te uimească".     Aseară m-a rugat să-l ajut. Bine, am culcat copiii, era aproape unsprezece, și ne-am așezat ambii pe canapeaua din camera de zi și am început să exersăm întrebările și răspunsurile. Așa până ne-a prins ora 1. Toate ca toate, dar mai aveam 6 ore de somn și zău dacă mai puteam ține ochii deschiși. Ne-am culcat, el încântat de rezultatele sale, eu bucuroasă că l-am putut ajuta. Dimineață vorbesc cu o soră de-a mea la telefon. Discutăm una, alta și, la un moment dat, îi spun cum am petrecut astă noapte până la ora 1 și-un pic. La care ea îmi spune că, într-o zi cumnatul meu avea un drum peste hotarele țării, ca de obicei. Noaptea trecută, înainte de plecare, nu dormise, iar în noaptea cu pricina porni la drum

"Dar nu te poți vindeca dacă nu privești adevărul în față, dacă rămâi în negare, dacă alegi să dai vina pe altcineva pentru ceea ce ți se întâmplă."      Cartea Petronelei Rotar a surpat câteva ziduri dintre mine și mine, ajungând să mă văd mai de aproape. Și mi-e frică să fiu față-n față cu mine pentru că trebuie să accept că tot ce e înăuntrul meu e construit de mine.  Nu mai am după cine să mă ascund sau spre cine să îndrept arătătorul, gesturi care doar par eliberatoare. Adevărul pur e că ele, aceste gesturi de a pasa vina, ne despart de noi înșine, dar noi nu putem trăi în armonie cu noi înșine fără să ne cunoaștem. Ca să ne cunoaștem de-a-ntregu' e nevoie să deschidem multe lacăte din noi, iar asta nu este deloc ușor.       Această carte are la bază o relație de iubire care se transformă treptat într-un abuz fizic, psihologic și emoțional. Alexa intră în această relație cu speranța că de data aceasta va fi bine, după lungi trădări și dezamăgiri. Călin e

       Mi-a fost frică întotdeauna să fac alegeri, de fapt le făceam în capul meu, dar mai greu mi-era să le pronunț, să le apăr. Astfel încât, de cele mai multe ori m-am supus alegerilor altor oameni, atât de mult încât credeam că-s ale mele.       În timp ce în mine mocneau unicitatea și asumarea. N-am știut atunci aceste lucruri, revolta mea interioară se strecura în capul meu, în gesturile, gândurile, emoțiile mele și mă prindeam cum zâmbesc fățarnic oamenilor, în timp ce nu eram de acord cu ei. Unica mea ieșire din situație a fost fuga,  un buton preferat de o parte a creierului în situațiile de stres. Fără să știu că fuga și frica de oameni e fuga și frica de mine. Am fugit mult, am evitat să ies în față, să fiu creativă, să fiu eu. Mă apăram de eșec, or frica ucide mai mult în noi decât eșecul în sine. M-am regăsit câte-un pic. Am adunat bucăți din mine împrăștiate prin toate colțurile minții, dar mai ales sufletului meu. Nu mi-a ieșit puzzle-ul. Am renunțat. La mine

    Se urcă în microbuz cu zâmbetul pe chip, chiar dacă afară plouă, e frig, are vreo 3 sacoșe pline cu de-ale gurii și o bătrânețe grea în spate. Poartă basma, deasupra altă basma, mai groasă, fix ca bunica, un palton trecut prin multe toamne și ierni și de la ea miroase a portocale. Poate că o așteaptă nepoții acasă.  Se așază pe scaunul din față și se uită peste parbriz, vorbind cu gândurile ei. Are ochii mari și luminoși, chiar dacă-mi închipui că au vărsat multe lacrimi. N-o cunosc, dar simt că emană o energie liniștită, soră cu speranța, care dac-ar vorbi probabil ar spune "va fi bine, trecem noi și peste asta". Coboară peste 2 stații, cu sacoșele pline, cu bătrânețile după ea și-i spune șoferului : "ei hai, mulțumesc mult, o zi bună și sănătate !" Și eu zâmbesc și mă gândesc la ea, cu bucurie și recunoștință.  Și scriu despre ea pentru că, prin puține cuvinte, i-am văzut lumea mare din suflet. Sursa foto Pixabay Jurnalul unei zâne   este și pe

    Am observat că multe mame sunt speriate de cuvântul parenting. Și nu neapărat de cuvântul în sine, cât de ceea ce semnifică el.    Din punctul meu de vedere, de mamă, parentingul  este mai întâi despre părinte, abia apoi despre copii. Copiii preiau comportamentul părinților, atitudinile lor, gesturile și felul cum se raportează aceștia la lume. Parentingul nu este despre a educa copiii, cât despre educația părinților. El înseamnă felul în care le vorbim copiilor noștri, în care îi valorificăm , fie le descoperim și respectăm propria valoare, fie îi valorificăm în funcție de comportamentul lor, notele, abilitățile pe care am vrea să le aibă. Și anume aici intervine parentingul, această artă de creștere a părinților, ne orientează spre modul în care ne privim copiii.  Toți copiii sunt diferiți, la fel ca și părinții. Există multe curente de creștere a copiilor, recunosc că ar fi, poate, mai ușor să existe un îndrumător universal, așa ca o carte de rețete. Cu toate că nici m

     " Cititorul " de Bernard Schlink este o carte despre o poveste de iubire, mai mult sau mai puțin obișnuită. Zic asta pentru că diferența dintre cei doi iubiți este de 20 de ani. El are 15, iar ea 35. Ea este taxatoare de tramvai, el este elev. Se întâlnesc întotdeauna la ea acasă și au de fiecare dată același ritual. Ea îi face lui baie, apoi el îi citește ei cărți. La un moment dat, relația lor i-a sfârșit. Hanna dispare din oraș exact în momentul când i se oferă o avansare. Iar el rămâne cu amintirile despre Hanna, despre ei doi, rămâne cu întrebări, dar și cu un sentiment neconfortabil de trădare. "I-am dăruit cămașa de noapte de mătase. Avea culoarea vinetei, bretele subțiri, lăsându-i libere brațele și umerii, și era lungă până la glezne. Strălucea și scânteia. Hanna se bucură, râse și era numai lumină. Se privi de sus în jos, se învârti, dansă câțiva pași, se privi în oglindă, examinându-și puțin imaginea, și dansă mai departe. Și aceasta este una din im

        Căutăm întotdeauna departe ceea ce se află chiar lângă noi . Vrem mereu altceva, mai mult decât avem nevoie și uităm să mulțumim pentru ceea ce avem. Să ne bucurăm de ceea ce avem.        Amânăm întotdeauna fericirea fără să știm durerea întâlnirii cu "prea târziu". Cu toate că nici prea târziu nu este târziu să fii fericit. Păstrăm amintiri care nu ne lasă să pășim pe ușa viitorului. Mai mult decât atât, nu ne lasă nici să fim în prezent cu toată ființa noastră. Păstrăm amintiri pline de frici, regrete, rușine, ură, invidie, răzbunare. Când ar trebui să ținem minte amintirile frumoase din trecut, zâmbetele pe care le-am primit, îmbrățișările calde, serile petrecute cu familia. De aici sufletul își ia frumusețea. Din gândurile și amintirile noastre. Am citit dintr-o răsuflare cartea " Cel mai frumos loc din lume e chiar aici" de Care Santos și Francesc Miralles pentru că e despre frumusețea sufletului uman, frumusețea lucrurilor simple, dar mai ales e de

     Iubirea presupune întotdeauna o relație, fie că e vorba de iubirea frățească, părintească, prietenească sau iubirea dintre un el și o ea. Și orice relație funcționează cu iubire, aceasta însemnând mai mult decât să spui "te iubesc".     Noi, oamenii, ne jucăm de-a iubirea fie cu ajutorul cuvintelor, fie cu faptele. Dar mai mult decât atât, iubirea înseamnă emoție. Nu în zadar, noi de multe ori spunem despre unii oameni că nu-i credem atunci când ne fac declarații de iubire, pentru că noi SIMȚIM. Da, prima dată ne putem lăsa seduși de lirismul fermecător al cuvintelor, ne putem emoționa de faptele demonstrate, dar, cu trecerea timpului, sufletul nostru cere emoții. El cu asta se hrănește. Altfel, el devine mic și insignifiant pentru noi. Ceea ce duce la înstrăinarea de noi înșine. La o ruptură devastatoare. Din propria căsnicie am învățat că iubirea este emoție. În toate culorile și dispozițiile posibile.  Poate fi sau nu rezistentă în funcție de rezistența noa

      Fiecare părinte își dorește tot ce e mai bun pentru copiii săi. Este adevărat, cu toții ne dorim copii fericiți care într-o zi vor deveni adulți încrezători în forțele proprii, curajoși, respectabili, deștepți, stabili emoțional, descurcăreți și fericiți.       În acest sens, avem grijă să-i înscriem la diferite activități, să-i învățăm să citească de pe la 3 ani, în 3 limbi, să le cumpărăm tone de jucării Montessori, cu care nu prea au timp să se joace și îi învățăm cum să se comporte cu ceilalți, fără să ne dăm seama. Dintr-o parte pare minunată această abordare a educației copiilor a părintelui modern. Doar că mai există și cealaltă parte a bățului - copiii sunt și vor fi ceea ce suntem noi, nu ceea ce le spunem. Citisem undeva despre cum o mamă, o femeie divorțată, încerca să relaționeze cu fiul ei de 5 ani și-i povestea chestii haioase din viața ei. Ea a rămas șocată atunci când fiul ei a început să plângă și i-a spus ceva de genul "mami, eu știu că ești tristă&qu

     Cartea "Iubita mea, Sputnik" are în centrul atenției povestea lui Sumire, o tânără de douăzeci și doi de ani ce visează să devină scriitoare. Cine încă nu a citit recenzia o puteți citi  aici . În carte sunt o mulțime de idei prețioase despre scris, anume despre ele vreau să scriu în această postare. Par simple la prima vedere, dar importanța lucrurilor mari stă în simplitatea lucrurilor mici. Mai ales că Murakami e japonez. Tind să cred că aceste lecții despre scris pe care le relatează Sumire prietenului ei, K, sunt de fapt ideile lui Haruki Murakami. 1. Prospețimea și sinceritatea textelor. Eu nu iubesc textele mecanice, reci, indiferent de informația pe care o transmit. Și eu simt, atunci când citesc, cuvintele care s-au născut din emoții, din suflet și apreciez asta enorm. 2. Nu imita stilul nimănui. Fiecare om care scrie are o voce proprie , iar asta oferă autenticitate textelor. Tindem să ne comparăm mereu cu alții și credem că cineva face o treabă mai bu

       Iubirea e un sentiment profund, înălțător și transformator. Și nu întotdeauna iubirea e ușoară, de multe ori, ea este traumatizantă, chinuitoare și epuizantă.        Sunt de părere că dezamăgirile în iubire ne conduc spre iubirea adevărată. Ca să înțelegem iubirea trebuie s-o trăim, s-o simțim, s-o plângem, s-o pipăim pe toate părțile ca să deducem, în final, esența și importanța ei. "Iubita mea, Sputnik" este o poveste de iubire. O poveste cu prea multă dorință de a iubi, cu o nevoie mare de acceptare, despre tristețea neîmplinirii iubirii, dar și despre iubirea eternă, care locuiește în sufletul omului chiar și atunci când pare că s-a consumat. Când omul încearcă să depășească ceea ce e în sufletul său. Romanul ne spune povestea lui Sumire, o tânără de 22 de ani ce visează să devină scriitoare. Sumire scrie mult, citește o mulțime de cărți și ascultă muzică clasică. Este genul de om care nu se integrează în societate și nici nu se evidențiază, sau poate dimpo

      Nici nu realizăm cât de bogați suntem, cât de fericiți am putea fi așa, pur și simplu, și care sunt, totuși, valorile importante ale omenirii.      Disperarea ocupă tot mai mult spațiu în sufletele noastre, atât de mult încât se revarsă în gândurile noastre, vorbele, gesturile, pe fețele noastre, în relațiile cu ceilalți. Viața noastră este cel mai de preț dar pe care-l putem avea, o șansă minunată de a ne cunoaște și de a cunoaște oamenii. Vedem în oameni ceea ce există deja în noi. Știu că uneori poate fi neplăcut să credem că putem fi egoiști sau indiferenți, dar asta nu înseamnă că nu mai suntem buni.   Noi, oamenii, suntem buni întotdeauna, bunătatea e o semință plantată în noi. Avem ochi cu care am putea vedea lumina, frumusețea din oameni, dar noi alegem să privim spre partea întunecată, acolo unde este nevoie imperioasă de iubire și acceptare. Și în loc s-o oferim, noi îngropăm și picul cel de încredere care există în oameni. Criticând, judecând. Atunci când am