Influența părinților în crearea și dezvoltarea relațiilor fraterne

      Aseară am participat la un seminar organizat de Parents League Moldova și la sfârșit am primit foi și pix și am avut ca însărcinare să scriem realizările de care suntem mândri din acest an în relație cu copiii noștri.
Pe foaia mea, prima  mare mândrie este faptul că am participat pozitiv în dezvoltarea relațiilor dintre copiii mei. Mai precis, am conștientizat cât sunt de responsabilă, ca părinte, să le ofer o bază sănătoasă în crearea relațiilor fraterne.

      Fiecare copil este diferit.Părinții care au 2,3 sau mai mulți copii pot confirma faptul că toți sunt diferiți, chiar dacă-s frați de sânge.
Exact cum suntem și noi cu frații noștri.
Unii sunt mai liniștiți, mai înceți, ascultători, plâng mai rar, se conformează ușor situațiilor noi. Alții sunt activi, rapizi, independenți, încăpățânați, bat din picioare când vor să obțină ceva. Unii copii sunt genul care plâng încontinuu, care știu să zică cele mai multe nu-uri pe minut etc.
Asta nu înseamnă că unii sunt buni, iar alții răi. Asta înseamnă că ei sunt diferiți. Exact ca noi toți. Diferiți, dar acceptați și iubiți. Ei, totuși, seamănă cu părinții lor🙃

Ceea ce nu bănuim noi, părinții, e faptul că exact acești copii încăpățânați, independenți, plângăcioși ne fac să devenim mai buni, mai conștienți, mai prezenți. Acești copii ne ajută să ne dezvoltăm, să ne amintim de copilul nostru interior pentru ca, în final, să le fim recunoscători că ne-au deschis ochii. Spre noi, înăuntrul nostru.

Una dintre asumările noastre e să creștem nu doar copii, dar și o relație frumoasă între ei. Ei relaționează între ei și devin foarte apropiați, dar este relevantă intervenția părinților.
Cum ne raportăm noi la fiecare dintre ei, astfel se vor raporta și ei între ei.
Nu o să le fac un bine dacă o să transform diferențele dintre ei în judecată și critică sau dacă o să râd ironic de felul lor de-a fi.
Contribuția mea importantă în acest an a fost faptul că eu m-am referit, în cele mai multe cazuri, la acțiunile lor și mai puțin la ei înșiși. Mă refer la cazurile care-mi dau zenul peste cap😊 Și asta este o victorie pentru mine, pentru că am reușit, după multă muncă și greșeli, să separ valoarea copilului de acțiunea pe care o face sau de felul în care se comportă.

În timp ce citeam "Părinți și copii" de Turgheniev, mi-am amintit de o poveste din Legendele Olimpului, despre frații gemeni Castor și Pollux.
Pollux era fiul lui Zeus și era nemuritor, iar Castor era fiul regelui Tindar, un muritor.
La naștere, Zeus ar fi vrut să-și ia fiul de la mama lor, Leda, dar când a văzut că ei întotdeauna se jucau împreună, a hotărât să nu-i despartă. I-a încredințat zeului Hermes să-i ia într-un ținut îndepărtat și să-i învețe să lupte.
Frații au crescut împreună, au devenit luptători iscusiți și erau mereu nedespărțiți. Într-o luptă, Castor a primit o suliță drept în piept și viața lui se stingea de la o secundă la alta. Atunci Pollux i-a spus lui Zeus că fie îi dă nemurirea lui Castor, fie o să moară amândoi, pentru că el nu are nimic mai scump pe lume decât fratele său.
Atunci Zeus l-a reînviat pe Castor și i-a transformat pe cei doi frați în aștri cerești, constelația Gemenii.
Castor și Pollux au devenit simbolul prieteniei dintre frați, dintre oameni, dintre popoare.

     Și iată cum mi s-a făcut click în cap. Eu, ca mamă, vreau ca copiii mei să nu renunțe unul la altul în momentele grele, ci să se susțină și să fie alături. Că vor avea ei pe viitor certuri nu exclud, dar știu că fundamentul relației lor se formează acum. Dacă eu o să renunț, în diferite situații, la unul dintre ei, pe motiv că e rău și obraznic, iar pe celălalt o să-l mângâi pe cap și-o să-i spun să nu vorbească cu fratele lui, să nu-i de-a jucăriile sale, să-l bată înapoi, în viitor ei vor renunța unul la altul. Or, relațiile de sânge fac parte din noi.

Sursa foto Pixabay
Jurnalul unei zâne este și pe Facebook. Te aștept și acolo. Mulțumesc pentru vizită