Minunile mai întâi se simt, apoi se văd

     Am observat, de multe ori, la mulți oameni, la mine, cum folosim în van energia noastră, resursele noastre cu care ne-a înzestrat natura, pe care le-am moștenit de la părinți, pe care le-am dezvoltat pe parcursul vieții.  Cum ne gândim cu răutate la oameni, cum  răspundem nepoliticos, cum privim de sus, cum criticăm copiii, cum bârfim prietenii.
Și de fapt, noi nu vorbim despre alți oameni, vorbim despre noi și toată energia negativă pe care vrem s-o îndreptăm spre alții, o îndreptăm spre noi. 

      Viața e un bumerang, vine totul înapoi, în cantități triple. Poate chiar mai mult.
Noi, oamenii, ne formăm din ceea ce dăm și ceea ce primim, dar primim ceea ce dăm.
Nu putem crește flori cu otravă, nu putem găsi apă într-un loc  blestemat de noi înșine, nu putem găsi speranța în sufletele noastre dacă am blasfemat credința, pe Dumnezeu. Suntem suma tuturor gândurilor noastre.
Și viața se hrănește doar cu viață. 

Ne dorim mereu să fim în alt loc crezând că acolo e mai bine, regretăm trecutul, ne trăim viața lamentându-ne din orice, în loc să prețuim fiecare clipă, om, lecție. Suntem întotdeauna în locul potrivit la momentul potrivit, asta ajungem s-o înțelegem mai greu, dar dacă privim în urmă la unele evenimente mai puțin plăcute, ne dăm seama că am avut doar de câștigat în urma lor. Paradoxal, dar o să spun totuși că, lucrurile rele sunt uneori, cele mai bune.
La fel cum o demonstrează și cercetările, bacteriile intestinale duc la dezvoltarea creierului și sunt responsabile pentru dozajul corect al serotoninei. Neverosimil, așa-i? Mai ales când te gândești că bacteriile  sunt mai mult dăunatoare. Iar unele bacterii, care se găsesc în pământ, de exemplu, la contactul cu ele, devenim mai activi, mai aprigi și mai dornici de viață. Bine, nu mă refer la toate speciile de bacterii, doar la anumite categorii care au fost supuse cercetărilor.
Ne este greu, întâmpinăm dificultăți, ne pierdem de multe ori cumpătul și e ok să simțim toate astea. Aceste stări fac parte din noi, nu le putem reprima la infinit. Și nu merită viața noastră să aruncăm peste ea saci cu răutate împotriva lumii.
Noi toți avem și zile mai bune și zile mai rele.
La nivel spiritual suntem toți conectați unii cu alții și fiecare luptă dusă contra celorlalți e de fapt cu noi înșine. 
Iar sacii cu nemulțumire, răutate îi aruncăm peste noi.

Am învățat, după atâția ani, că viața e despre acceptare, oricât de greu mi-a fost. Doar încrederea în viață m-a făcut să merg înainte, să trec peste greutăți și să mai și apreciez tot ce mi se întâmplă, cu recunoștință. 

Am învățat asta înainte, dar am reușit să internalizez această teorie abia acum.
Și am început să iubesc viața, cu toată ființa mea. Și vreau s-o îmbrățișez, s-o pup pentru că e atât de frumoasă. Și nu neapărat la exterior, e atât de frumos tot ceea ce conține viață. Și atunci când o îmbrățișez și o pup și-i spun mulțumesc, știu că viața e în mine. 

M-am obișnuit cu multe lucruri simple care mi se întâmplă fără să le dau importanța, dar astfel am pierdut contactul cu oamenii, cu natura, cu Dumnezeu, cu mine.
Într-o zi mi-am dat seama că nu mă costă nimic să fiu mai amabilă, să nu mă uit disprețuitor la o mamă care-și dojenește copilul, să-mi arăt iubirea față de oamenii dragi, oricât de ieșite din modă sunt omenia și iubirea.
Dimineață mergeam spre stația de troleibuz și fix atunci a trecut un troleibuz pe lângă mine. Am început să fug, dar știam că nu aveam să reușesc. Dar am reușit. Un băiat m-a văzut fugind și s-a oprit lângă ușa troleibuzului până am ajuns eu. I-am zâmbit, i-am făcut semn din cap că-i mulțumesc și m-am așezat. Simțeam nevoia să mă apropii și să-i spun mulțumesc, dar mă gândeam "ce-o să zică, cum o să reacționeze?".
M-am apropiat de el și i-am spus mulțumesc, iar el mi-a zâmbit și m-am simțit bine. Măcar pentru o clipă, dar am făcut un om să zâmbească.
Toți oamenii sunt buni, frumoși, dar noi în loc să le vedem partea frumoasă din ea, ne agățăm toată viața de partea dureroasă. Atunci când vedem partea frumoasă din noi, din oameni, din pahar facem să crească frumosul. 

Poate avem mai multe vieți, dar acum o trăim pe aceasta și eu vreau s-o trăiesc cu zâmbet, mulțumind pentru tot ce mi se întâmplă și să nu arunc cu noroi în oameni pentru că noroi-mi va fi viața.
Această atitudine nu mă va lipsi de griji și nevoi, dar voi îndrăzni să accept tot ce primesc pentru că nimic nu se întâmplă pur și simplu.
     Nu putem salva pădurile, animalele, topirea ghețarilor, copiii care mor de foame, de frig, de iubire, dar putem dărui lumii zâmbete, încurajări, să ne susținem reciproc, iubire, acceptare și recunoștință. Și fiind buni unii cu alții vom putea face lumea mai bună, defrișând mai puțini copaci, fiind mai atenți la poluare, iubind mamele, copiii, viața.
Un om scuipat în față va continua să se răzbune și va scuipa și el, la rându-i. Un om înțeles, chiar dacă a greșit, va dori să fie mai bun, pentru că, fără să spunem asta, ne place când suntem valorizați și văzuți.

Sursa foto Pixabay

Jurnalul unei zâne este și pe Facebook. Te aștept și acolo. Mulțumesc pentru vizită

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Ne mândrim cu Cristina Dragush!!! Prima ediție din anul 2018 a proiectului "Telenești, îți ducem faima!"este despre talent, muncă, ambiție și curaj!

Viața la feminin - Cincizeci plus. Mama

Interpretul Andrian Liviţchi este mândria noastrã ĩn cadrul proiectului "Teleneşti,ĩţi ducem faima!".