Ce învață copiii din relațiile noastre cu ceilalți?

      Fiecare părinte își dorește tot ce e mai bun pentru copiii săi. Este adevărat, cu toții ne dorim copii fericiți care într-o zi vor deveni adulți încrezători în forțele proprii, curajoși, respectabili, deștepți, stabili emoțional, descurcăreți și fericiți.
      În acest sens, avem grijă să-i înscriem la diferite activități, să-i învățăm să citească de pe la 3 ani, în 3 limbi, să le cumpărăm tone de jucării Montessori, cu care nu prea au timp să se joace și îi învățăm cum să se comporte cu ceilalți, fără să ne dăm seama.
Dintr-o parte pare minunată această abordare a educației copiilor a părintelui modern.
Doar că mai există și cealaltă parte a bățului - copiii sunt și vor fi ceea ce suntem noi, nu ceea ce le spunem. Citisem undeva despre cum o mamă, o femeie divorțată, încerca să relaționeze cu fiul ei de 5 ani și-i povestea chestii haioase din viața ei. Ea a rămas șocată atunci când fiul ei a început să plângă și i-a spus ceva de genul "mami, eu știu că ești tristă". Chestia era că băiatul simțea tristețea mamei care se ascundea în spatele povestirilor haioase.

Copiii noștri văd întâi ceea ce simțim noi, apoi cum suntem noi și doar în al treilea rând, ar putea să fie atenți la ce le spunem.
Copiii noștri, vrem noi sau nu vrem, vor prelua modul nostru de relaționare cu soțul/soția/prieteni/vecini/alți copii/necunoscutul din mașina care ne-a stropit/vânzătoarea de la magazin etc.
De aceea, de multe ori când nu ne place cum se comportă copiii noștri, ar trebui să ne gândim că ei doar au preluat de la noi un comportament, iar aceasta poate deveni o șansă a schimbării personale.
Primul aspect, dar și fundamental din punctul meu de vedere, la care ar trebui să lucrăm este relația cu soțul/soția. Copiii noștri învață cel mai mult despre relații, atitudine, atașament, dar mai ales despre iubire, iertare și empatie din relația pe care o văd la mama și tatăl lor.
Un copil crescut în iubire, într-o familie unde fiecare membru se ascultă, se respectă, se ajută, va fi un copil de o sută de ori mai fericit decât un copil care frecventează diverse activități, care învață despre teoria fericirii, a încrederii, dar părinții căruia nu încetează să se certe, să se critice, să se învinuiască.
Asta nu înseamnă că noi ar trebui să tindem spre relații perfecte. Nu! În orice familie, indiferent de iubirea și respectul existente, vor fi, la un moment dat, neînțelegeri. De fapt, așa funcționează o relație. Contează cum ne spunem durerea, reproșurile, oboseala. Nu putem să ne ferim copiii de partea mai puțin plăcută a relațiilor, dar putem să le arătăm că e posibil să transmiți un mesaj mai greu într-o manieră prietenoasă, dar mai important de atât, e modul de primire al acestui mesaj.
Eu nu sunt un exemplu la acest capitol, pentru că depind mult de emoțiile mele, dar am învățat să cer iertare, să-mi explic răbufnirea și să revin la discuție după ce valul de emoții a trecut.

Pentru copii este importantă dorința noastră de a ne schimba în variante mai bune și ei apreciază enorm efortul de a crește alături de ei. Dar efort înseamnă uneori să greșim, tot efort înseamnă să ne iertăm.
Mai există un aspect foarte important al relațiilor dintre părinți. Pe lângă faptul că ele sunt o moștenire emoțională, ele cresc sau distrug omul în devenire. Copilul poate străluci datorită felului său natural de a fi, dar se poate stinge, ca o stea, asociindu-se cu frica, rușinea, teama, vina.
Știu din proprie experiență cât de greu poate fi, cât de repede îți vine să renunți, cât de repede putem cădea în extrema perfecționismului, dar întotdeauna există iubirea ca mijloc de comunicare. Iubirea e mai mult decât toate cărțile de parenting. Iubirea e limbajul relațiilor frumoase, durabile și senine.
       Mai important decât să ne educăm copiii e să ne educăm pe noi. Ei vor fi ghidați în viață de cum suntem noi, cum ne raportăm la lume și mai puțin de cuvintele și dorințele noastre.
Nu e ușor, de cele mai multe ori eșuez, dar îmi doresc să învăț să fiu atentă, prezentă, înțelegătoare și cred mult în puterea dorinței mele, care mă transformă, câte-un pic-pic, în fiecare zi.

Sursa foto Pixabay

Jurnalul unei zâne este și pe Facebook. Te aștept și acolo. Mulțumesc pentru vizită 

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Ne mândrim cu Cristina Dragush!!! Prima ediție din anul 2018 a proiectului "Telenești, îți ducem faima!"este despre talent, muncă, ambiție și curaj!

"Teleneşti, ĩţi ducem faima!" a ajuns ĩn Irlanda. Avem o ediţie femininã. Astãzi ne mândrim cu Ana Chihai!!!

O îmbrăţişare pentru fiecare. Impresii după încheierea terapiei de grup.