Cum este iubirea până la "și-au trăit fericiți până la adânci bătrâneți"?

     Iubirea presupune întotdeauna o relație, fie că e vorba de iubirea frățească, părintească, prietenească sau iubirea dintre un el și o ea. Și orice relație funcționează cu iubire, aceasta însemnând mai mult decât să spui "te iubesc".
    Noi, oamenii, ne jucăm de-a iubirea fie cu ajutorul cuvintelor, fie cu faptele. Dar mai mult decât atât, iubirea înseamnă emoție.
Nu în zadar, noi de multe ori spunem despre unii oameni că nu-i credem atunci când ne fac declarații de iubire, pentru că noi SIMȚIM.

Da, prima dată ne putem lăsa seduși de lirismul fermecător al cuvintelor, ne putem emoționa de faptele demonstrate, dar, cu trecerea timpului, sufletul nostru cere emoții. El cu asta se hrănește. Altfel, el devine mic și insignifiant pentru noi. Ceea ce duce la înstrăinarea de noi înșine. La o ruptură devastatoare.
Din propria căsnicie am învățat că iubirea este emoție. În toate culorile și dispozițiile posibile. 

  • Poate fi sau nu rezistentă în funcție de rezistența noastră în fața tuturor emoțiilor. 
  • Poate fi sau nu durabilă în funcție de puterea noastră de a face față rănilor provocate de aceste emoții. 
  • Poate fi o șansă de a ne cunoaște pe noi înșine și un act de curaj de a ne deschide în fața partenerului nostru. 

Pentru că, într-un fel, iubirea este un act de curaj, care se diferențiază cu mult de perioada romantismului.
După căsnicie sau după un an, doi de trai împreună începem să vedem partenerul cu alți ochi, iar multe chestii pe care el le face/zice își pierd importanța.
E momentul când rutina își face loc între cei doi parteneri.

Personal, m-a speriat mult această rutină. Fiind un vărsător înfometat de emoții noi, de originalitate, rutina mi se părea o fisură. Mult mai târziu, după un car de învinovățiri, de gafe și cuvinte jignitoare, după multe certuri și supărări, am realizat că aceste goluri au nevoie, cel mai mult, de iubire. Respectiv de implicare și parteneriat. De prezență și culoare. De emoții. 
Am jucat mult timp rolul de victimă și mi-a fost foarte greu să ies din acea carapace. Să fac ceva. Să cresc iubirea. Nici acum nu am ieșit cu totul din acel rol.
M-am gândit la soțul meu, care de cele mai multe ori tace și mă lasă să-mi descarc nervii. M-am gândit la mine când am tăcut, în alte contexte, și am fost o cutie pentru aruncarea nervilor.
M-a durut enorm. Cum se zice, am învățat să ofer empatie, să mă încalț cu papucii soțului meu.
Și-atunci am înțeles, cu certitudine, ce este iubirea.
Nu puteam doar să cer. Iubire. Trebuia să și ofer. 

Iar astăzi realizez că iubirea e mai mult decât un "te iubesc", iubirea e încredere, asumare, implicare, parteneriat, iertare, mult umor, depășire, îmbrățișare, înțelegere și multă comunicare și acceptare.
Iar fiecare nemulțumire este o șansă de a "repara" ceea ce este rănit în noi și de a elimina proiecțiile propriilor dezamăgiri.
      Brene Brown, profesoară, cercetătoare și autoare de cărți spune "îi iubim pe ceilalți exact atât, cât ne iubim pe noi înșine", iar asta m-a pus pe gânduri.
Oare cât de mult mă iubesc pe mine?
Oare oamenii din jurul meu simt iubirea așa cum mi-aș dori eu s-o simtă?
Oare rolul meu de victimă nu mă face să fiu egoistă în iubire?
Vă invit la introspecție, iar concluziile mele le voi scrie într-un alt articol.
Iubiți-vă la orice vârstă în ciuda tuturor defectelor! Nu există remediu mai eficient împotriva stresului, îmbătrânirii, plictiselii!

Sursa foto Pixabay

Jurnalul unei zâne este și pe Facebook. Te aștept și acolo. Mulțumesc pentru vizită 


Comentarii

Postări populare de pe acest blog

"Teleneşti, ĩţi ducem faima!" a ajuns ĩn Irlanda. Avem o ediţie femininã. Astãzi ne mândrim cu Ana Chihai!!!

Interpreta Aurica Cordineanu își deschide sufletul în cadrul proiectului "Telenești, îți ducem faima!"

Cele mai importante întâlniri ale vieții