Cum m-am cunoscut pe mine

       Mi-a fost frică întotdeauna să fac alegeri, de fapt le făceam în capul meu, dar mai greu mi-era să le pronunț, să le apăr.
Astfel încât, de cele mai multe ori m-am supus alegerilor altor oameni, atât de mult încât credeam că-s ale mele.

      În timp ce în mine mocneau unicitatea și asumarea. N-am știut atunci aceste lucruri, revolta mea interioară se strecura în capul meu, în gesturile, gândurile, emoțiile mele și mă prindeam cum zâmbesc fățarnic oamenilor, în timp ce nu eram de acord cu ei.
Unica mea ieșire din situație a fost fuga,  un buton preferat de o parte a creierului în situațiile de stres.
Fără să știu că fuga și frica de oameni e fuga și frica de mine.

Am fugit mult, am evitat să ies în față, să fiu creativă, să fiu eu. Mă apăram de eșec, or frica ucide mai mult în noi decât eșecul în sine.
M-am regăsit câte-un pic. Am adunat bucăți din mine împrăștiate prin toate colțurile minții, dar mai ales sufletului meu. Nu mi-a ieșit puzzle-ul. Am renunțat. La mine.
Am încercat iar și iar, de fiecare dată cu mai puțină încredere.
Nu știu precis ce s-a întâmplat, dar, într-o zi, în timp ce priveam puzzle-ul, am strigat Evrika!

Nu vreau să fie întreg acel puzzle. Vreau să aibă pe unde intra curiozitatea, spontaneitatea, dezvoltarea, iubirea, bunătatea, respectul, fericirea.

     Atunci a fost clipa când am făcut, poate, cea mai importantă alegere în viață, aceea de a-mi da voie să fiu liberă. Să am curajul să ies din limitele mele gros conturate, să demolez frica de a nu plăcea și să mă chem înapoi la mine din fuga de mine.
Și astăzi mă supun unor alegeri, pentru că e normal să fie așa, dar, mai mult ca niciodată, aleg să zâmbesc, să râd, să cred, să iubesc, să iert, să sper, să trăiesc, să greșesc, să mă bucur de viață, chiar și când am momente mai grele, sau mai ales atunci.

Sursa foto Pixabay

Jurnalul unei zâne este și pe Facebook. Te aștept și acolo. Mulțumesc pentru vizită