Detoxifierea sufletului

     Mă opresc în fața oglinzii și ezit să privesc în mine.  S-ar putea să doară, mă gândesc. S-ar putea să plâng sau să-mi dezbrac sufletul de toate iluziile adunate deasupra tristeților. Nu prea am chef de o retrospectivă a evenimentelor în care m-am simțit neînsemnată, neajutorată, asta deja e trecut, îmi zice cu blândețe vocea rațională.
Ce-ar fi să stau, totuși, de vorbă cu mine? Mă-ndeamnă inima.
      Îmi opresc privirea în ochi. Și mă privesc dincolo de haine și bariere. Abia am așteptat, strigă sufletul zbuciumat. Ascultă-mă, iubește-mă, spală-mă cu lacrimile tale pure și curate. Și-n aceste momente, nu mai văd pe față riduri, cearcăne, puncte negre.
Doar aud, tulburată, glasul meu speriat. De ce?, îl întreb, parcă totul e bine, spun cu vagă speranță.
Dar pe el nu-l pot lua cu "e bine" ca pe oameni.

Vrea să mă mângâie acolo unde m-a durut, vrea să iubească partea din mine care s-a simțit neiubită, vrea să-mi șteargă lacrimile neplânse, vrea să-mi îmbrățișeze brațele care-au tânjit de dor.

Mă poartă prin toamne reci și mă-ncălzește, mă duce-n ierni noroioase și-mi așterne nourași sub picioare.
Îmi dă să beau din cupa dezamăgirilor și simt mirosul mierii. Mă întâlnesc într-o zi posomorâtă și-mi desenează soarele pe cer, iar în fiecare gol sădește flori cu stele.
 S-a oprit lângă cenușa visurilor mele și a suflat în ea până s-a aprins din nou flăcările speranței, a încrederii și a entuziasmului.
Am trecut pe la ușile trecutului și mi-a îndesat, în buzunarul sufletului, recunoștință. Am văzut oamenii pe care i-am pierdut și le-am dat, împachetat în dor, mult dor.

Am trecut și pe la hanul neiubirilor și am văzut cum dansam călcându-mi în picioare sufletul rupt bucăți. L-am ridicat și l-am strâns la piept, l-am iubit la fel cum îmi iubesc copiii și-am plâns pentru el. În timp ce plângeam pentru mine. Și se elibera el în timp ce mă eliberam pe mine. Se întregește când îl iubesc la pieptul meu. Și simt cum mă-ntregesc și eu. Oceanul iubirii e în noi!

       "Detoxifierea" sufletului e la fel de demodată ca omenia, dar aleg să nu-mi pun sufletul să defileze pe podium, demonstrând ce poate și cât știe. De data asta vreau să fie doar al meu, doar pentru mine. 

Sursa foto Pixabay


Jurnalul unei zâne este și pe Facebook. Te aștept și acolo. Mulțumesc pentru vizită

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Ne mândrim cu Cristina Dragush!!! Prima ediție din anul 2018 a proiectului "Telenești, îți ducem faima!"este despre talent, muncă, ambiție și curaj!

Viața la feminin - Cincizeci plus. Mama

Interpretul Andrian Liviţchi este mândria noastrã ĩn cadrul proiectului "Teleneşti,ĩţi ducem faima!".