Povestea îngerului cu chip de primăvară

        Îngerul cu chip de primăvară e un vis. Un vis pe care l-am scos din mine și l-am dezgolit de haine în fața unor oameni. Stătea gol acolo, în fața a 12 oameni și se bucura, pentru prima dată, de curajul cu care vorbeam despre el. Un curaj cam șchiopătat, dacă e să fiu sinceră. Un curaj care încă este supus rușinii, nesiguranței și neîncrederii.
       Eram la o întâlnire psihodramatică, organizată de psihologul Anna Comendant.
Eram 10 femei, mai mult de jumătate erau fetele cu care am participat la ședințele terapiei de grup despre feminitate. Și am ales să merg la acest "Altfel de anul nou" pentru că îmi place tare mult de Anna, vocea ei caldă și melodioasă ajunge în locuri triste din mine și ea le încălzește și mă ajută să sădesc acolo speranța.

Îmi plac aceste ședințe de terapie pentru că învăț să ascult oamenii și mai degrabă vocea inimii lor, pentru că zi de zi suntem alții, mai puțin cum am vrea noi să fim. Le ascult vocile plăpânde și simt compasiune pentru ele. Nu milă, nu judecată, nu subestimare, dar compasiune.
E rândul meu să vorbesc și mă deschid ca o floare în orele dimineții și nu mi-e frică de privirile celorlalți. Pentru că ele nu sunt acuzatoare. Pentru că ele sunt triste pentru mine sau luminoase. Pentru mine. Simt asta și e nemaipomenit de plăcut. Când știi și simți că ești acceptat.
Și plâng acolo pentru mine, pentru celelalte femei, poate nu întotdeauna cu lacrimi, dar plâng în mine. Și privirea celorlalte femei pare să fie un pic scăldată în rouă, deci și ele plâng chiar dacă nu întotdeauna cu lacrimile șiroind.

Și a venit timpul să vorbim despre visurile noastre și așa a apărut acest îngeraș care-mi amintește în fiecare zi de dorințele mele.
Și mi-am dat seama de legătură dintre mine și idealurile mele. Mai bine spus, de absența acestei legături. Când mă întrebam ce aspirații am, îmi răspundeam așa, printre unghere, să fac aia, ailaltă, să am ceva, să ajung acolo. Și gata. De mâncare mai mult nu le dădeam. Și apoi mureau uitate acele vise și mă-mpiedicam de ele printre picioarele mele și-mi ziceam că-s ghinionistă. 
Anna spune că informațiile după ședințele terapeutice se sintetizează după 24-48 de ore. La mine au trecut 10 zile de atunci și azi noapte pe la 2, am fost trezită de bătaia sintetizărilor. M-am ridicat pe fund și-am început să scriu câteva idei. Am observat că-s mai valoroase pentru mine ideile proaspete decât cele construite a doua zi.

Visurile noastre au nevoie de noi, de gândurile la ele, să le vizionăm, să le încălzim și să muncim asupra lor. SĂ MUNCIM!!!! Asta îmi repetam azi noapte.
De ce am nevoie ca să-mi realizez visul? De timp? E ok să-i aloc 15 minute pe zi și el crește. Și iau alea 15 minute din umblatul brambura pe Facebook.

Și el câte-un pic, crește. Ca pâinea pe care mama o cocea. Aluatul iubește căldura și grija. Aluatul nu iubește nervii. Numa' cu iubire crește. Așa mama spune. Și mama o spune din experiență. 
       Și-n timp ce vorbeam despre visul meu, acele femei despre care vă povesteam la început, m-au încurajat să-l cresc, m-au îmbrățișat și mi-au oferit ajutorul. A fost magic. Pentru că oamenii sunt magia.
Și-n timp ce priveam flacăra lumânării visului meu m-am gândit la toate visele mele zdrobite și le-am iubit dintr-o dată. Pentru că nu fusesem alături de ele și mă referisem la ele fără seriozitate și cu multă vină, rușine și sarcasm.
Mulțumesc ❤️
Lumina a ajuns în întunericul ghinionului și aprinde, timid, câte un beculeț de pe ghirlanda miracolelor, iar îngerul cu chip de primăvară, desenat de mine, e cu aripile pregătite de zbor spre înaltul curajului și al încrederii.

Sursa foto Pixabay

Jurnalul unei zâne este și pe Facebook. Te aștept și acolo. Mulțumesc pentru vizită