Cititorul sau despre cum ecourile războiului rămân veșnic în sufletul omului

     "Cititorul" de Bernard Schlink este o carte despre o poveste de iubire, mai mult sau mai puțin obișnuită. Zic asta pentru că diferența dintre cei doi iubiți este de 20 de ani. El are 15, iar ea 35.
Ea este taxatoare de tramvai, el este elev.
Se întâlnesc întotdeauna la ea acasă și au de fiecare dată același ritual. Ea îi face lui baie, apoi el îi citește ei cărți.
La un moment dat, relația lor i-a sfârșit. Hanna dispare din oraș exact în momentul când i se oferă o avansare.
Iar el rămâne cu amintirile despre Hanna, despre ei doi, rămâne cu întrebări, dar și cu un sentiment neconfortabil de trădare.
"I-am dăruit cămașa de noapte de mătase. Avea culoarea vinetei, bretele subțiri, lăsându-i libere brațele și umerii, și era lungă până la glezne. Strălucea și scânteia. Hanna se bucură, râse și era numai lumină. Se privi de sus în jos, se învârti, dansă câțiva pași, se privi în oglindă, examinându-și puțin imaginea, și dansă mai departe. Și aceasta este una din imaginile care mi-au rămas de la Hanna."

După câțiva ani, cei doi se întâlnesc într-o sală de judecată. El în calitate de student la drept, Hanna, în fața instanței, judecată pentru faptele comise pe vremea când era supraveghetoare într-un lagăr de concentrare din apropierea Cracoviei.
"Am recunoscut-o, dar nu am simțit nimic. Nu am simțit nimic."
Pe parcursul tuturor ședințelor de judecată, el și-a dat seama că Hanna este analfabetă. Nu știe să scrie, nu știe să citească. Acum i s-au elucidat multe mistere, dar mai ales a fost tulburat să-și dea seama că Hanna nici nu-și dădea bine seama de ce anume este judecată.
Hanna Schmitz a fost condamnată la 18 ani de închisoare pentru că nu a încercat să salveze prizonierele care au fost adăpostite peste noapte într-o biserică, peste care a fost aruncată o bombă și nimeni nu a descuiat ușa bisericii că să elibereze femeile.
În toată această perioadă, el i-a transmis Hannei casete înregistrate cu operele pe care i le citea special pentru ea.
În al patrulea an de detenție, el a primit de la ea primul ei text, scris de ea: "Băiete, ultima povestire a fost deosebit de frumoasă. Mulțumesc. Hanna."
"La prima vedere s-ar fi putut spune că era un scris de copil. Dar ceea ce e în scrisul copiilor este neîndemânare și neajutorare aici era violență. Era vizibilă împotrivirea pe care Hanna trebuia s-o învingă pentru a face din linii litere, iar din litere, cuvinte."

După 18 ani este eliberată. El îi găsește un loc de muncă, diverse grupuri sociale pe care Hanna le poate frecventa și chiar o locuință.
Doar că fix în zorii zilei când trebuia să fie eliberată, Hanna fu găsită spânzurată.

    Am fost marcată îndeosebi de portretul psihologic al Hannei. Această femeie nefericită care se ascundea în spatele înălțimii sale, umerilor drepți și vocii tinere a suferit enorm, în tăcere, rușinea de a fi analfabetă.
"Ea a luptat și luptase mereu nu pentru a arăta ce poate, ci pentru a ascunde ceea ce nu putea. O viață ale cărei șanse se concretizau în retrageri și ale cărei victorii constau în eșecuri trecute sub tăcere."
În celulă unde ea stătea, au fost găsite cărți despre lagărele de concentrare, mărturii cutremurătoare ale celor rămași în viață, despre gardienele prizonierelor. Hanna nu a putut să se mai bucure de libertate și aerul proaspăt știind ce a făcut. Chiar dacă fusese ea însăși o victimă a regimului, a războiului. Pentru că războiul continua în sufletul său.
Romanul a inspirat o ecranizare de succes, în rolurile principale avându-i pe Kate Winslet și Ralph Fiennes, în caz că alegeți să priviți filmul.
Jurnalul unei zâne este și pe Facebook. Te aștept și acolo. Mulțumesc pentru vizită

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

"Teleneşti, ĩţi ducem faima!" a ajuns ĩn Irlanda. Avem o ediţie femininã. Astãzi ne mândrim cu Ana Chihai!!!

Interpreta Aurica Cordineanu își deschide sufletul în cadrul proiectului "Telenești, îți ducem faima!"

Cele mai importante întâlniri ale vieții