Parentingul este, în primul rând, despre părinte
Am observat că multe mame sunt speriate de cuvântul parenting. Și nu neapărat de cuvântul în sine, cât de ceea ce semnifică el.
Din punctul meu de vedere, de mamă, parentingul este mai întâi despre părinte, abia apoi despre copii.
Copiii preiau comportamentul părinților, atitudinile lor, gesturile și felul cum se raportează aceștia la lume.
Parentingul nu este despre a educa copiii, cât despre educația părinților.
El înseamnă felul în care le vorbim copiilor noștri, în care îi valorificăm, fie le descoperim și respectăm propria valoare, fie îi valorificăm în funcție de comportamentul lor, notele, abilitățile pe care am vrea să le aibă.
Și anume aici intervine parentingul, această artă de creștere a părinților, ne orientează spre modul în care ne privim copiii.
Toți copiii sunt diferiți, la fel ca și părinții. Există multe curente de creștere a copiilor, recunosc că ar fi, poate, mai ușor să existe un îndrumător universal, așa ca o carte de rețete. Cu toate că nici măcar cartea de rețete nu-ți garantează un rezultat culinar asemănător cu imaginea din carte).
Fiecare părinte se identifică cu un anumit tipar de educare al copiilor, dar să nu uităm că e doar un tipar. Care trebuie îmbrăcat. Cu iubire, asta e regula principală a parentingului.
Doar că nu putem să-i învățăm pe copiii iubirea atâta timp cât nu ne iubim pe noi.
La fel e și cu respectul, iertarea, compasiunea, bunătatea, autocritica.
Iubirea asta, cât de simplă ar părea, nu se naște chiar așa de ușor.
Și aici am să vă spun un secret, care poate o să ne facă să privim cu blândețe părinții care încearcă să creeze o relație autentică cu copiii lor.
Un părinte implicat, care citește cărți de specialitate, care merge la diferite ateliere pentru o mai bună relaționare cu copiii, nu este un părinte perfect. El tot se înfurie, strigă, ceartă, critică. Diferența e că el încearcă să construiască ceea ce se surpă între el și copil.
Să devii un părinte (cât de cât) conștient nu e floare la ureche)
Începutul e al naibii de dureros. Mai mult decât atât, niciodată nu devine ușor. Mai ușor devine, dar nu ușor😉
La începutul acestei transformări, părintele implicat este asediat de fel de fel de învinovățiri. Se trezește noaptea și plânge de acțiunile sale, îl ustură fiecare critică adresată copilului, își dorește să nu fi devenit conștient vreodată. Trăiește o mulțime de frustrări pierzându-se între ele, devenind una cu ele, ceea ce duce la o pierdere semnificativă a propriei aprecieri.
Cu timpul, după multă muncă, implicare, dorință, entuziasm, lacrimi, părintele se identifică pe sine de vină și o privește că pe o șansă de a fi mai bun, iar pe copil îl vede separat de comportamentul său (al copilului).
Poate că la început toate astea nu sunt vizibile, pentru că copilul continuă să plângă din orice, să lovească, să refuze multe din negocieri.
Dar începe o schimbare în interiorul părintelui, iar asta e o victorie nemaipomenită. Asupra emoțiilor distructive, asupra învinovățirii, o adevărată revoluție de transformare. Mai bun, mai conștient, mai implicat, recunoscător pentru tot ceea ce are.
Trece periodic prin etape mai puțin frumoase, dar știe că e temporar, că munca pe care o depune zilnic va avea rezultate pe termen lung.
Știe că e mai bine să recunoști vina în fața copilului decât să-l lași să creadă că e în ordinea lucrurilor să se simtă aproape întotdeauna vinovat.
Nimeni nu garantează că această metodă o să ne scape de momente greu de gestionat, dar este triumfală propria transformare. Atunci când privești oamenii din jur și îi vezi altfel, știi că multe comportamente pe care ei le manifestă sunt metode de supraviețuire, roluri jucate pentru a ascunde frica, rușinea, neputința, neștiința.
Acest părinte continuă să greșească, să se lovească iar și iar de aceeași greblă, vrea și el uneori să fugă mâncând pământul, se urăște uneori și se compară. Pentru că e uman să fie așa. Și-și dă voie să fie uman.
Și când încerci să devii o variantă mai bună, copilul îți va prelua comportamentul și va tinde și el spre o dezvoltare armonioasă cu sine însuși și cu cei din jur.
Iar bonus primești o regenerare a neuronilor, pentru că atunci când creierul muncește, neuronii continuă să se formeze, să relaționeze între ei, să fie activi.
Iată de ce parentingul este, în primul rând, despre părinte!
Sursa foto Pixabay
Jurnalul unei zâne este și pe Facebook. Te aștept și acolo. Mulțumesc pentru vizită
Din punctul meu de vedere, de mamă, parentingul este mai întâi despre părinte, abia apoi despre copii.
Copiii preiau comportamentul părinților, atitudinile lor, gesturile și felul cum se raportează aceștia la lume.
Parentingul nu este despre a educa copiii, cât despre educația părinților.
El înseamnă felul în care le vorbim copiilor noștri, în care îi valorificăm, fie le descoperim și respectăm propria valoare, fie îi valorificăm în funcție de comportamentul lor, notele, abilitățile pe care am vrea să le aibă.
Și anume aici intervine parentingul, această artă de creștere a părinților, ne orientează spre modul în care ne privim copiii.
Toți copiii sunt diferiți, la fel ca și părinții. Există multe curente de creștere a copiilor, recunosc că ar fi, poate, mai ușor să existe un îndrumător universal, așa ca o carte de rețete. Cu toate că nici măcar cartea de rețete nu-ți garantează un rezultat culinar asemănător cu imaginea din carte).
Fiecare părinte se identifică cu un anumit tipar de educare al copiilor, dar să nu uităm că e doar un tipar. Care trebuie îmbrăcat. Cu iubire, asta e regula principală a parentingului.
Doar că nu putem să-i învățăm pe copiii iubirea atâta timp cât nu ne iubim pe noi.
La fel e și cu respectul, iertarea, compasiunea, bunătatea, autocritica.
Iubirea asta, cât de simplă ar părea, nu se naște chiar așa de ușor.
Și aici am să vă spun un secret, care poate o să ne facă să privim cu blândețe părinții care încearcă să creeze o relație autentică cu copiii lor.
Un părinte implicat, care citește cărți de specialitate, care merge la diferite ateliere pentru o mai bună relaționare cu copiii, nu este un părinte perfect. El tot se înfurie, strigă, ceartă, critică. Diferența e că el încearcă să construiască ceea ce se surpă între el și copil.
Să devii un părinte (cât de cât) conștient nu e floare la ureche)
Începutul e al naibii de dureros. Mai mult decât atât, niciodată nu devine ușor. Mai ușor devine, dar nu ușor😉
La începutul acestei transformări, părintele implicat este asediat de fel de fel de învinovățiri. Se trezește noaptea și plânge de acțiunile sale, îl ustură fiecare critică adresată copilului, își dorește să nu fi devenit conștient vreodată. Trăiește o mulțime de frustrări pierzându-se între ele, devenind una cu ele, ceea ce duce la o pierdere semnificativă a propriei aprecieri.
Cu timpul, după multă muncă, implicare, dorință, entuziasm, lacrimi, părintele se identifică pe sine de vină și o privește că pe o șansă de a fi mai bun, iar pe copil îl vede separat de comportamentul său (al copilului).
Poate că la început toate astea nu sunt vizibile, pentru că copilul continuă să plângă din orice, să lovească, să refuze multe din negocieri.
Dar începe o schimbare în interiorul părintelui, iar asta e o victorie nemaipomenită. Asupra emoțiilor distructive, asupra învinovățirii, o adevărată revoluție de transformare. Mai bun, mai conștient, mai implicat, recunoscător pentru tot ceea ce are.
Trece periodic prin etape mai puțin frumoase, dar știe că e temporar, că munca pe care o depune zilnic va avea rezultate pe termen lung.
Știe că e mai bine să recunoști vina în fața copilului decât să-l lași să creadă că e în ordinea lucrurilor să se simtă aproape întotdeauna vinovat.
Nimeni nu garantează că această metodă o să ne scape de momente greu de gestionat, dar este triumfală propria transformare. Atunci când privești oamenii din jur și îi vezi altfel, știi că multe comportamente pe care ei le manifestă sunt metode de supraviețuire, roluri jucate pentru a ascunde frica, rușinea, neputința, neștiința.
Acest părinte continuă să greșească, să se lovească iar și iar de aceeași greblă, vrea și el uneori să fugă mâncând pământul, se urăște uneori și se compară. Pentru că e uman să fie așa. Și-și dă voie să fie uman.
Și când încerci să devii o variantă mai bună, copilul îți va prelua comportamentul și va tinde și el spre o dezvoltare armonioasă cu sine însuși și cu cei din jur.
Iar bonus primești o regenerare a neuronilor, pentru că atunci când creierul muncește, neuronii continuă să se formeze, să relaționeze între ei, să fie activi.
Iată de ce parentingul este, în primul rând, despre părinte!
Sursa foto Pixabay
Jurnalul unei zâne este și pe Facebook. Te aștept și acolo. Mulțumesc pentru vizită
Comentarii
Trimiteți un comentariu