Aud, văd, merg, cred, iubesc. Cum aș putea să spun că viața mea e un film alb-negru?

      Nici nu realizăm cât de bogați suntem, cât de fericiți am putea fi așa, pur și simplu, și care sunt, totuși, valorile importante ale omenirii.
     Disperarea ocupă tot mai mult spațiu în sufletele noastre, atât de mult încât se revarsă în gândurile noastre, vorbele, gesturile, pe fețele noastre, în relațiile cu ceilalți.
Viața noastră este cel mai de preț dar pe care-l putem avea, o șansă minunată de a ne cunoaște și de a cunoaște oamenii.

Vedem în oameni ceea ce există deja în noi. Știu că uneori poate fi neplăcut să credem că putem fi egoiști sau indiferenți, dar asta nu înseamnă că nu mai suntem buni.
 Noi, oamenii, suntem buni întotdeauna, bunătatea e o semință plantată în noi.
Avem ochi cu care am putea vedea lumina, frumusețea din oameni, dar noi alegem să privim spre partea întunecată, acolo unde este nevoie imperioasă de iubire și acceptare. Și în loc s-o oferim, noi îngropăm și picul cel de încredere care există în oameni. Criticând, judecând.
Atunci când am putea oferi o îmbrățișare, noi fluturăm mâinile a lehamite, de parcă omul în sine nu reprezintă nimic fără serviciile oferite.
Țin minte că acum vreo doi ani ne-am certat cu omul meu iubit. De fapt, eu mă certam, pentru că el tăcea și se uita la mine. Strigam și aruncam cuvinte jignitoare în stânga și dreapta. Atunci el și-a făcut drum printre otrava aruncată, a ajuns lângă mine și m-a îmbrățișat. Vai, cât am plâns în brațele lui. Ce bine mi-a fost. Cât de alinată m-am simțit. Ce lecție bună mi-a dat el!
N-a fost o simplă îmbrățișare, a fost un manifest al iubirii sale pentru mine. Pentru toate emoțiile mele și culorile sufletului meu.

Să ascultăm pe cineva pare floare la ureche...
...în timp ce copiii noștri vorbesc cu noi de parc-ar vorbi singuri. Discutăm cu prietenii în timp ce butonăm de cu zor telefoanele. Când părinții ne povestesc despre greul bătrâneții, noi le spunem ei, da cui îi ușor astăzi, mamă, tată?
Cum putem noi să spunem că viețile noastre sunt filme alb-negru când există atâtea culori în ea?
Bucuria, entuziasmul, zâmbetele, căldura sufletească, acceptarea, iubirea, tristețea, melancolia, supărarea, nevoia de iubire - toate sunt colorate cu viață.
Uneori, viața ne dă motive să credem că totul e negru, dar depinde cum privim acest negru. Putem să-l integrăm în noi, înnegrindu-ne, dar putem să integrăm negrului culorile din noi.

Omenia nu mai este o valoare în modă, dar ea reprezintă lumina din noi, lumina dintre noi și lume.
Cum putem să credem în reduceri, colecții noi, fală, orgoliu, modă și să nu credem în noi, în copiii noștri, în oameni, în Dumnezeu?

      Nu știu cum să termin acest text, dar țin să cred că fiecare dintre noi este arhitectul propriei vieți. Putem scrie povestea noastră cu toate culorile, fără să ne fie teamă să fim noi înșine. În jur e multă culoare, avem de unde alege. Să alegem să vedem în oameni frumusețea, nu neajunsurile, să punem flori pe drumul vieții și să mulțumim că putem vedea, auzi, mirosi, atinge, păși, crede, iubi. 

Sursa foto: Pixabay

Jurnalul unei zâne este și pe Facebook. Te aștept și acolo. Mulțumesc pentru vizită ❤️