Ce mai faci? Vorbesc cu mine!
E întuneric. Aprind lumina, dar degeaba, e tot întuneric. Îmi aud răsuflarea speriată într-un colț, înseamnă că sunt covrig acolo, lângă pereții reci.
Simt că aș vrea să plâng, dar se pare că schițez un zâmbet. Ce reacție aiurea de a da că sunt bine. Când nu sunt bine. Vreau să mă ridic, dar sunt trasă în jos înapoi de frici. Fricile mele, doar ale mele, născute și crescute de mine.
Mă gândesc la cizmele mele cu tocul de 10 centimetri, la paltonul din cuier, la geanta mea de "doamnă"...
...și le poartă o ființă mică, timidă, cu lacrimile șiroinde, un copil care a crezut atâta timp că trebuie să demonstreze, nu să fie, că trebuie să știe nu să simtă.
A tot căutat atâția ani motivația și acceptarea în exterior, în timp ce pe dinăuntru i se prăbușea o lume-ntreagă.
E întuneric când lipsește iubirea. E întuneric când aștepți lumina de la alții. E întuneric când dai și nu ceri, când crezi că nu meriți pentru că "doar" exiști, trebuie să pari și să poți.
E întuneric pentru că i-ai lăsat pe alții să te valorifice, valoare pe care ei au pierdut-o atunci, valoare care te-a lăsat pe tine goală. De ce să-ți spună alții că tu ești valoroasă? De ce să te superi pe ei că nu ți-o spun? Ei nici lor nu și-o spun. Nu ești chiar atât de singură cum crezi.
Lumina este în tine, aprinde-o, valoarea și acceptarea pe care atâta le aștepți au nevoie de tine. Demolează zidul fricii și pășește încet spre tine.
Vreau să mă simt bine atunci când fac alegerile în favoarea mea. Nu vinovată, nu rușinată, nu fricoasă, dar sinceră. E strașnic de greu, pare a fi egoism, dar e despre mine. Pentru că viața e a mea și nu am timp să caut întunericul în oameni, e timpul să aprind lumina în mine. Lumina va străbate întunericul.
Sursa foto Pixabay
Simt că aș vrea să plâng, dar se pare că schițez un zâmbet. Ce reacție aiurea de a da că sunt bine. Când nu sunt bine. Vreau să mă ridic, dar sunt trasă în jos înapoi de frici. Fricile mele, doar ale mele, născute și crescute de mine.
Mă gândesc la cizmele mele cu tocul de 10 centimetri, la paltonul din cuier, la geanta mea de "doamnă"...
...și le poartă o ființă mică, timidă, cu lacrimile șiroinde, un copil care a crezut atâta timp că trebuie să demonstreze, nu să fie, că trebuie să știe nu să simtă.
A tot căutat atâția ani motivația și acceptarea în exterior, în timp ce pe dinăuntru i se prăbușea o lume-ntreagă.
E întuneric când lipsește iubirea. E întuneric când aștepți lumina de la alții. E întuneric când dai și nu ceri, când crezi că nu meriți pentru că "doar" exiști, trebuie să pari și să poți.
E întuneric pentru că i-ai lăsat pe alții să te valorifice, valoare pe care ei au pierdut-o atunci, valoare care te-a lăsat pe tine goală. De ce să-ți spună alții că tu ești valoroasă? De ce să te superi pe ei că nu ți-o spun? Ei nici lor nu și-o spun. Nu ești chiar atât de singură cum crezi.
Lumina este în tine, aprinde-o, valoarea și acceptarea pe care atâta le aștepți au nevoie de tine. Demolează zidul fricii și pășește încet spre tine.
Vreau să mă simt bine atunci când fac alegerile în favoarea mea. Nu vinovată, nu rușinată, nu fricoasă, dar sinceră. E strașnic de greu, pare a fi egoism, dar e despre mine. Pentru că viața e a mea și nu am timp să caut întunericul în oameni, e timpul să aprind lumina în mine. Lumina va străbate întunericul.
Sursa foto Pixabay
Jurnalul unei zâne este și pe Facebook. Te aștept și acolo. Mulțumesc pentru vizită
Comentarii
Trimiteți un comentariu