Cuvintele pot mângâia, dar pot și dărâma / Între cer și pământ / Jon Kalman Stefansson
Între cer și pământ este o carte răvășitoare, din toate punctele de vedere. O carte ca o hartă a sufletului și destinului omenești. M-am îndrăgostit iremediabil de această carte, pe parcursul lecturii reciteam pasajele subliniate și nu mă mai săturam de frumusețea cuvintelor prinse cu panglici de mătase, în propoziții unse cu balsam, poezie și suflet.
Ce se află între cer și pământ? Omul. Viața. Destinul.
Omul, prins în lupta pentru existență, uită că Viața e numai una, că Viața trece aidoma unui tren în gară, aidoma unei ploi, a unei primăveri, iar Destinul, lăsat la voia întâmplării, cerșește hrană spirituală la porțile ferecate ale sufletului.
Privim spre oameni, le vorbim, îi ascultăm într-un ritm alert. Nu savurăm privirile admirative, nu ne ungem rănile cu vorbele calde, din inimă. Ne grăbim. Să trăim. Lipsindu-ne existența de importanță.
"Vorbele au, unele, darul să schimbe lumea și puterea să ne mângâie și să ne șteargă lacrimile. Unele vorbe sunt gloanțe, altele sunt sunete de vioară."
Nu țin să detaliez povestea, cred că orice subiect abordat de autor, ar deveni o capodoperă datorita meșteșugului de a umple cuvintele cu suflet, de a le face vii și de a le da puterea de a se transforma în speranță, lumină, muzică.
Într-o iarnă geroasă, într-o Islandă rece, în timpul unei furtuni pe mare, moare înghețat un pescar îndrăgostit de cărți și cuvinte. Și tot în aceeași iarnă, un băiat pierde cel mai bun prieten.
Suferința, durerea, se amestecă prin amintirile luminoase și transformă sufletul în întuneric, unde doar dorința de moarte e stăpână.
Cum poate omul să treacă peste o pierdere care nu trece niciodată, de fapt? Poate doar visele mai sunt firul vieții?
"Visele ne eliberează uneori din arcanele vieții. Sunt ca un soare în ascunzișurile lumii."
Timpul le lecuiește pe toate? Oare timpul are puterea de a spăla nefericirile? Știe el ce se întâmplă, cu adevărat, în sufletul omului, când nici omul nu cunoaște calea spre acel labirint?
"Timpul are mii de fețe, pendula nu e în stare să măsoare decât rareori ce se întâmplă înăuntrul sufletului nostru și doar acolo se petrece viața adevărată, un lung șir de zile încap într-o oră și invers, (...)."
Am umplut 6 pagini de caiet cu pasaje din carte și, de fapt, aș fi putut rescrie tot pentru că această carte e un adevărat balsam pentru suflet, un poem ce nu se termină niciodată datorită frumuseții eterne pe care autorul a oferit-o cuvintelor.
Jurnalul unei zâne este și pe Facebook. Putem prieteni și acolo. Țin să-ți mulțumesc pentru vizită!
Ce se află între cer și pământ? Omul. Viața. Destinul.
Omul, prins în lupta pentru existență, uită că Viața e numai una, că Viața trece aidoma unui tren în gară, aidoma unei ploi, a unei primăveri, iar Destinul, lăsat la voia întâmplării, cerșește hrană spirituală la porțile ferecate ale sufletului.
Privim spre oameni, le vorbim, îi ascultăm într-un ritm alert. Nu savurăm privirile admirative, nu ne ungem rănile cu vorbele calde, din inimă. Ne grăbim. Să trăim. Lipsindu-ne existența de importanță.
"Vorbele au, unele, darul să schimbe lumea și puterea să ne mângâie și să ne șteargă lacrimile. Unele vorbe sunt gloanțe, altele sunt sunete de vioară."
Nu țin să detaliez povestea, cred că orice subiect abordat de autor, ar deveni o capodoperă datorita meșteșugului de a umple cuvintele cu suflet, de a le face vii și de a le da puterea de a se transforma în speranță, lumină, muzică.
Într-o iarnă geroasă, într-o Islandă rece, în timpul unei furtuni pe mare, moare înghețat un pescar îndrăgostit de cărți și cuvinte. Și tot în aceeași iarnă, un băiat pierde cel mai bun prieten.
Suferința, durerea, se amestecă prin amintirile luminoase și transformă sufletul în întuneric, unde doar dorința de moarte e stăpână.
Cum poate omul să treacă peste o pierdere care nu trece niciodată, de fapt? Poate doar visele mai sunt firul vieții?
"Visele ne eliberează uneori din arcanele vieții. Sunt ca un soare în ascunzișurile lumii."
Timpul le lecuiește pe toate? Oare timpul are puterea de a spăla nefericirile? Știe el ce se întâmplă, cu adevărat, în sufletul omului, când nici omul nu cunoaște calea spre acel labirint?
"Timpul are mii de fețe, pendula nu e în stare să măsoare decât rareori ce se întâmplă înăuntrul sufletului nostru și doar acolo se petrece viața adevărată, un lung șir de zile încap într-o oră și invers, (...)."
Am umplut 6 pagini de caiet cu pasaje din carte și, de fapt, aș fi putut rescrie tot pentru că această carte e un adevărat balsam pentru suflet, un poem ce nu se termină niciodată datorită frumuseții eterne pe care autorul a oferit-o cuvintelor.
Jurnalul unei zâne este și pe Facebook. Putem prieteni și acolo. Țin să-ți mulțumesc pentru vizită!
Comentarii
Trimiteți un comentariu