Grădina de Sticlă de Tatiana Țîbuleac

Cu fiecare zi care trece am impresia că timpul nici măcar nu fuge, ci galopează în viteză. Percep altfel trecerea timpului și nici măcar nu reușesc să adun toate clipele trăite, și nici măcar nu reușesc să adaug fiecărei clipe prezența mea. Zilele de  duminică devin din nou zile de luni, iar fiecare ianuarie devine decembrie. Repede, repede, repede!
Și-n ciuda trecerii timpului, purtăm în noi copilăria noastră, ca pe o pânză albă pe valurile anilor noștri. Cuvântul copilărie îmi place foarte mult. Pare pufos și dulce ca o bezea, dar... unele mușcături sunt amare ca pelinul. Lăsăm această amărăciune să ne invadeze corpul și sentimentele. Iar apoi se naște durerea. Amintiri care dor. Durere care nu trece niciodată. O durere plină de amărăciune.
***
Romanul "Grădina de sticlă" de Tatiana Țîbuleac aduce în prim plan imaginea Chișinăului anilor'80, destinul unei întregi societăți și pune sub lupă destinul Lastocikăi, o fetiță abandonată de părinți într-un orfelinat sătesc și înfiată apoi de o femeie singură din Chișinău.

"M-aș fi lipit și de-o lamă dacă m-ar fi mângâiat și mi-ar fi aruncat pâine. În dosul acelei uși strâmte și murdare mi s-a deschis o lume întreagă. Am pășit în ea pe negândite, cu frica unui copil care trăise până atunci doar din resturi. De când ajunsesem la Chișinău, îmi însăilasem o viață cu un soare în mijloc - Tamara Pavlovna."

Cartea este asemenea unei scrisori fără sfârșit adresată propriilor părinți. Durerea abandonului, lipsa iubirii materne, încurajarea și mângâierea caldă a mamei sunt dureri fără sfârșit. Mocnesc în suflet ca un jăratic care nu se mai stinge vreodată. Iar gustul amar de pelin pot doar înteți jăraticul...

Prin ochii Lastocikăi ni se conturează soarta întregii societăți din acele timpuri, o soartă a lipsurilor, materiale și spirituale, a nedreptății, a dezamăgirilor, a riscurilor și promisiunilor deșarte.
***
Am simțit fiecare vibrație a acestei cărți. Locuiesc fix în zona unde a copilărit Lastocika. Am trecut de-atâtea ori pe lângă acea bibliotecă, școală, parc. Astăzi în locul avionului Liner stă ridicată o clădire frumoasă, înaltă, din care presupun că, la fel, se vede parcul ca în palmă.
Și de-atâtea ori, Lastocika, am călătorit cu troleibuzul 1. Oare ne-am văzut vreodată întâmplător? Eu pe tine, cu siguranță, te-am văzut. Doar că nu te chema Lastocika. Te chema Irina, Aliona, Olesea, Ina, nu contează, dar ele toate aveau aceeași ochi triști ca ai tăi. Ochi cărora le-a pierit strălucirea în momentul când au fost abandonați, când au fost privați de afecțiune și iubire.

"De la internat nu mă luase, ci mă cumpărase. Asta am aflat mai târziu, deși nu destul de târziu ca să nu mă chinuie și asta niște ani. Nu am întrebat-o niciodată cât i-a plătit directoarei și acum regret. Mi-ar fi plăcut să transform suma aceea în sticle și să știu și eu cât a costat viața mea. Aș fi cumpărat mai apoi acele sticle, v-aș fi găsit și vi le-aș fi răsturnat pe toate în cap. Să vă sparg și eu cum m-ați spart voi pe mine. Mă simt vinovată că o vorbesc de rău pe Tamara Pavlovna. Și pentru asta tot pe voi vă urăsc. Uneori mă gândesc că, dacă o să vă urăsc cu un centimetru mai mult, ura mea va face un cerc complet și va ajunge la dragoste. De centimetrul acesta mă tem cel mai tare, din cauza lui amân totul."

Tatiana Țîbuleac este revelația acestui an pentru mine. Mi-a plăcut foarte foarte mult și Vara în care mama a avut ochii verzi. Nu știu dacă aș putea face o legătură între ele. Sunt diferite, una are o voce masculină, alta feminină. Poate doar un singur lucru le apropie - durerea și nevoia de iertare, dar înainte de toate, nevoia de iubire!

Jurnalul unei zâne este și pe Facebook. Putem prieteni și acolo. Țin să-ți mulțumesc pentru vizită!