Ochii ei

  Se urcă în troleibuzul plin la stația de lângă gară. Duce în mâinile obosite două pungi mari și grele. Să aibă vreo cincizeci de ani. Poartă basmaua legată sub bărbie. La fel ca mama. Timidă și încurcată, pune pungile jos. Le tot mută un centimetru în dreapta, un centimetru în stânga, le face loc celor care vor să iasă. Are cearcăne mari și ochii foarte apropiați unul de altul. Stau chiar în fața ei și o privesc cu admirație. Ochii care par să se vadă unul pe altul au o lumină senină, care liniștește instantaneu. Pentru moment gândurile mele dispar. Mă gândesc la ea. Ar putea fi mama mea.

Obosită, de multe ori neînțeleasă, alteori nedreptățită, cu umerii lăsați în jos mai mult de la greutățile sufletești decât de la kilogramele duse în spate. Zâmbește chiar dacă știu că tot ce și-ar dori în acest moment e să se așeze, dar nu-i oferă nimeni locul. Îmi mut privirea într-o parte să nu o stânjenesc privind-o continuu. Pe mine mă stânjenesc privirile directe. Pe mama o stânjenesc privirile directe. Și pe ea o stânjenesc. Nu vor să le vedem ridurile tot mai adânci, cearcănele vineții de sub ochi, pielea palidă, buzele fără ruj.
Dar mă uit din nou în ochii ei și-i spun că la următoarea stație o să coboare multă lume. Îi spun o prostie în loc să-i spun cât e de frumoasă. Mi-e rușine să-i spun că e frumoasă. Cuvintele pot fi mâinile mamei care mângâie și fix înainte să cobor, roșie că racul, îi spun: aveți o privire foarte caldă!