Acasă, un colț rupt din rai
Adevărul e că oricât am încerca să readucem trecutul în prezent, el niciodată nu va mai fi la fel. Locurile pot fi aceleași, dar mirosurile, senzațiile, entuziasmul nu se repetă. Le simți și acum, dar altfel. Să fie asta trecerea timpului? Asta e ceea ce dăm în schimb timpului? Amintirile sunt puntea spre trecut și totodată experiențele care ne-au format, ne-au educat, sunt pârghia spre noi înșine.
***
În copilărie mergeam des cu mama pe deal la lucru. Aveam mai multe terenuri agricole. Unele dintre ele se aflau departe de casă, în sălbăticiunea și frumusețea naturii, înconjurate de multe văi, lanuri și câmpii verzi-aurii. Culoarea aurie-roșiatică a ierbii în lumina asfințitului e un spectacol mirific al naturii. Nu poți să-ți închipui așa ceva până nu vezi cu ochii tăi, iar apoi nu poți uita niciodată acea forță neasemuită de frumusețe și splendoare. Sunt recunoscătoare enorm acelor locuri care m-au îndrăgostit de natură o dată și pentru totdeauna.
Pe dealul cu iarbă și flori care se deschidea în fața noastră, în timp ce noi prășeam pământul uscat, aproape împietrit, era un izvor cu apă vie. Acolo alergam și îmi potoleam setea, umpleam un borcan și o sticlă cu apa rece și i le duceam mamei. Îmi spălam fața și mâinile la izvor, mă odihneam și ascultam încântată murmurul apei care se revărsa prin canalul de beton.
Acolo toți oamenii își potoleau setea cu acea apă, mulți își luau apă și acasă. Luam și noi acasă apă de la izvor, iar dacă ne zgârâiam sau ne loveam, puneam apă vie și durerea se termina.
Atât de drag ne era acel izvor până și în zilele de duminică ne duceam acolo. Și nu e chiar așa aproape de casă. Strângeam flori împreună cu mama, beam apă din palmele făcute căuș, ne stropeam, iar odată cu apusul soarelui ne întorceam acasă.
***
Aproape în fiecare an merg la acel izvor. Mă cheamă la el să-i beau apa rece cu nesaț și poftă. Anul trecut am fost doar cu mama, iar pe drum ne-a prins o ploaie tandră de vară care oricum nu ne-a împiedicat să ajungem acolo și să ne întoarcem acasă cu brațele pline de flori.
Oameni...pe unde și pe unde câte unul, pe bicicletă sau cu mașina. Nu se încumetă nimeni la așa o plimbare, fie ea și vie apa ceea.
***
Anul acesta am fost împreună cu copiii și cu mama.
Am pornit de acasă pe la șase ca să venim înapoi odată cu apusul soarelui. Ca pe vremuri.
Drumul a fost accesibil până când a trebuit să coborâm pe câmp. Am căutat cărarea, dar nici nu era semn că fusese acolo. De parcă totul a fost un vis.
Țipenie de om, hectare întregi de pământ nelucrat, cui îi mai trebuie apă de izvor?
Am început să coborâm încet, călcând iarba înaltă. Cu cât coboram mai mult, drumul devenea tot mai anevoios. În fața noastră se ridicau buruienile înalte, cu spini și cu tulpinile groase și tari. Pierdeam șlapii prin iarba care se împletea cu picioarele noastre. La un moment dat chiar am hotărât să facem cale întoarsă..., dar eram atât de aproape de acel loc magic.
Am luat copiii în brațe, pe rând pe fiecare dintre ei, am simțit gustul sărat al transpirației care curgea șiroaie pe față și...am ajuns. Locul era de nerecunoscut, chiar și față de anul trecut. Izvorul nu se vedea, era înconjurat de stuf, asemenea unei cete de soli care-și apără împăratul.
Când am băut din apă vie și rece, tot efortul nostru se epuizase instantaneu, iar în locul lui creștea mirarea și încântarea, și o bucată de trecut.
Copiii și-au spălat mâinile, fețele, au savurat și ei cu nesaț apa pământului, iar eu stam așezată pe iarbă și priveam depărtarea verde-aurie, aurie-roșcată. Un miracol al naturii. Un miracol pe care-l port de-atâția ani în suflet.
Mi s-a părut că suntem într-un loc uitat de toți, numai nu de Dumnezeu.
***
Ne-am întors acasă cu apă de la izvor, cu brațele pline de flori și cu sentimente noi și totodată vechi în inimile noastre. Obosiți, încântați, cu imagini de neuitat care s-au aciuat în colțurile sufletelor noastre, din acel loc care pare părăsit de toată lumea, cu excepția lui Dumnezeu.
***
În copilărie mergeam des cu mama pe deal la lucru. Aveam mai multe terenuri agricole. Unele dintre ele se aflau departe de casă, în sălbăticiunea și frumusețea naturii, înconjurate de multe văi, lanuri și câmpii verzi-aurii. Culoarea aurie-roșiatică a ierbii în lumina asfințitului e un spectacol mirific al naturii. Nu poți să-ți închipui așa ceva până nu vezi cu ochii tăi, iar apoi nu poți uita niciodată acea forță neasemuită de frumusețe și splendoare. Sunt recunoscătoare enorm acelor locuri care m-au îndrăgostit de natură o dată și pentru totdeauna.
Pe dealul cu iarbă și flori care se deschidea în fața noastră, în timp ce noi prășeam pământul uscat, aproape împietrit, era un izvor cu apă vie. Acolo alergam și îmi potoleam setea, umpleam un borcan și o sticlă cu apa rece și i le duceam mamei. Îmi spălam fața și mâinile la izvor, mă odihneam și ascultam încântată murmurul apei care se revărsa prin canalul de beton.
Acolo toți oamenii își potoleau setea cu acea apă, mulți își luau apă și acasă. Luam și noi acasă apă de la izvor, iar dacă ne zgârâiam sau ne loveam, puneam apă vie și durerea se termina.
Atât de drag ne era acel izvor până și în zilele de duminică ne duceam acolo. Și nu e chiar așa aproape de casă. Strângeam flori împreună cu mama, beam apă din palmele făcute căuș, ne stropeam, iar odată cu apusul soarelui ne întorceam acasă.
***
Aproape în fiecare an merg la acel izvor. Mă cheamă la el să-i beau apa rece cu nesaț și poftă. Anul trecut am fost doar cu mama, iar pe drum ne-a prins o ploaie tandră de vară care oricum nu ne-a împiedicat să ajungem acolo și să ne întoarcem acasă cu brațele pline de flori.
Oameni...pe unde și pe unde câte unul, pe bicicletă sau cu mașina. Nu se încumetă nimeni la așa o plimbare, fie ea și vie apa ceea.
***
Anul acesta am fost împreună cu copiii și cu mama.
Am pornit de acasă pe la șase ca să venim înapoi odată cu apusul soarelui. Ca pe vremuri.
Drumul a fost accesibil până când a trebuit să coborâm pe câmp. Am căutat cărarea, dar nici nu era semn că fusese acolo. De parcă totul a fost un vis.
Țipenie de om, hectare întregi de pământ nelucrat, cui îi mai trebuie apă de izvor?
Am început să coborâm încet, călcând iarba înaltă. Cu cât coboram mai mult, drumul devenea tot mai anevoios. În fața noastră se ridicau buruienile înalte, cu spini și cu tulpinile groase și tari. Pierdeam șlapii prin iarba care se împletea cu picioarele noastre. La un moment dat chiar am hotărât să facem cale întoarsă..., dar eram atât de aproape de acel loc magic.
Am luat copiii în brațe, pe rând pe fiecare dintre ei, am simțit gustul sărat al transpirației care curgea șiroaie pe față și...am ajuns. Locul era de nerecunoscut, chiar și față de anul trecut. Izvorul nu se vedea, era înconjurat de stuf, asemenea unei cete de soli care-și apără împăratul.
Când am băut din apă vie și rece, tot efortul nostru se epuizase instantaneu, iar în locul lui creștea mirarea și încântarea, și o bucată de trecut.
Copiii și-au spălat mâinile, fețele, au savurat și ei cu nesaț apa pământului, iar eu stam așezată pe iarbă și priveam depărtarea verde-aurie, aurie-roșcată. Un miracol al naturii. Un miracol pe care-l port de-atâția ani în suflet.
Mi s-a părut că suntem într-un loc uitat de toți, numai nu de Dumnezeu.
***
Ne-am întors acasă cu apă de la izvor, cu brațele pline de flori și cu sentimente noi și totodată vechi în inimile noastre. Obosiți, încântați, cu imagini de neuitat care s-au aciuat în colțurile sufletelor noastre, din acel loc care pare părăsit de toată lumea, cu excepția lui Dumnezeu.
Comentarii
Trimiteți un comentariu