În om este și raiul și iadul. Ce alegem să fim? / Aviatorul / Evgheni Vodolazkin

Cum ar fi să te naști la început de veac, să visezi, să iubești, să-ți faci planuri de viitor și să te trezești într-o dimineață la sfârșitul veacului? Să nu știi cine ești, cine ai fost și, cu atât mai puțin, cine vei fi de azi înainte. Nu pare deloc un scenariu romantic, este mai degrabă ceva incredibil, fictiv.

Ne putem construi o viață fictivă, putem crede că suntem altcineva, dar sentimentele noastre nu pot fi fictive. De aceea pare atât de greu să vorbim despre ceea ce simțim, pentru că lumea dinăuntru nu se armonizează cu lumea perfectă pe care vrem s-o creăm în jurul nostru. Sufletul nu știe să mintă. E ceea ce avem noi cel mai curat și pur.

Innokenti Platonov, eroul romanului "Aviatorul" de Evgheni Vodolazkin, se trezește într-o cameră de spital în anul 1999, efectuând un zbor metaforic între începutul și sfârșitul veacului XX. 

Fiind bănuit de uciderea vecinului său, tânărul Innokenti de 20 de ani este reținut și trimis într-un lagăr cu destinație specială. Acolo el devine obiectul unui experiment - înghețat în azot lichid - și dezghețat 75 de ani mai târziu. 

La îndemnul medicului său, Innokenti începe să-și noteze într-un caiet tot ce-i vine în minte, în speranța că-i va reveni memoria. 

Datorită acestui experiment, Innokenti devine o persoană cunoscută, înconjurat de jurnaliști, curioși și pândit de marketingul companiilor de congelare a fructelor și legumelor, de electrocasnice frigorifice etc. 

În timp ce toată lumea așteaptă de la el relatarea anumitor evenimente istorice, Innokenti le pune la dispoziție o lume a mirosurilor, senzațiilor, sunetelor. Tot ceea ce nouă, contemporanilor, ni se pare neînsemnat și neinteresant.

Aviatorul nu este o relatare a evenimentelor istorice, este o carte despre oameni, despre condiția de a rămâne uman în orice circumstanță, despre forța interioară a omului care-i permite să rămână om, despre iubirea sinceră și devotamentul față de cei dragi.

"Sunt întrebat de fiecare dată cum am supraviețuit în lagăr. Au în vedere nu numai latura fizică a vieții, ci și pe aceea care face ca omul să fie om. Întrebarea e justificată, fiindcă lagărul este un iad nu atât din cauza chinurilor trupești, cât din cauza dezumanizării multora dintre cei care au ajuns acolo. Ca să nu lași să fie distrus în tine ceea ce a mai rămas omenesc, trebuie să părăsești Iadul măcar vremelnic, măcar mental. Să te gândești la Rai."

Treptat, memoria îi revine și Innokenti notează, ceea ce simte, nu ceea ce vede, amintirile din copilărie, mirosul coniferelor, zgomotul ploii, foșnetul frunzelor și abia apoi pune în acest decor oamenii și faptele. 

Uluit, află de la doctorul său că Anastasia, prima și unica sa iubire, este vie și se află într-un spital. Lui Innokenti, cel de 99 de ani, care arată de 30 de ani, îi este frică să se întâlnească cu Anastasia, cea de 99 de ani. 

Dar până la urmă, vârsta poate fi și ea un decor, pentru că ceea ce contează cu adevărat e ceea ce simțim!

Evgheni Vodolazkin a scris o carte memorabilă, care are în prim plan frumusețea și veșnicia sufletului și arta de a fi om!
De asemenea, apreciez enorm faptul că autorul lasă loc în paginile cărții credinței în Dumnezeu, forței cerești, care este mai presus de orice, fără teamă că n-ar putea fi pe gustul cititorilor moderni. Și în romanul său "Laur", unul dintre pilonii de bază este credința. Laur și Aviatorul sunt două cărți diferite, dar amândouă tratează condiția umană a omului, puntea dintre căință și iertare și bineînțeles, tema timpului, acea veșnicie a sufletului. 

Și nu e vorba că el construiește o altfel de istorie, cât faptul că ne întoarce cu privirea spre noi înșine. Istoria e în noi. Marile evenimente sunt în oameni. Mai ales marile zguduiri. Îți dau de gândit cărțile lui. 

Încă nu a fost demonstrat că azotul lichid este secretul unei vieți veșnice și nici că acesta păstrează sunete, mirosuri, senzații, dar scriitorul a pornit de la acest subiect pentru a transmite niște adevăruri despre oameni, viață, moștenirile pe care le lăsăm copiilor. Atâta timp cât suntem în viață nimic nu este imposibil! Noi alegem cine să fim.

"Legat de tata, m-am gândit la natura dezastrelor istoriei - revoluții, războaie și altele asemenea. Principala lor grozăvie nu e faptul că se trage. Și nici chiar foametea. Ci faptul că se eliberează cele mai josnice patimi omenești. Iese la iveală ceea ce până atunci era înăbușit în om prin legi. Fiindcă pentru mulți nu există decât legi exterioare. Interioare nu au."

Jurnalul unei zâne este și pe Facebook. Putem prieteni și acolo. Țin să-ți mulțumesc pentru vizită!