Dincolo de cuvinte e puterea sentimentelor
Mă uit la boțul ăsta de om mic cum stă ghemuit sub plapumă și repetă a zecea oară că el vrea mai întâi să doarmă și apoi să plece la grădiniță. Ca o mamă conștiincioasă, (cred și eu, că doar atâtea cărți de parenting am citit), îi repet și eu a zecea oară, de parc-aș spune o poezie pe de rost "puiule, te înțeleg, dar nu ai cum să dormi acum, în zece minute ieșim din casă".
Cu chiu, cu vai îl scot de sub plapumă și încerc să-l îmbrac. Mă enervez, în sinea mea, că nu se îmbracă singur, că nu cooperează. Tac, dar știu că supărarea îmi desenează pe față, destul de accentuat, cuta dintre sprâncene, îmi lasă buzele în jos, iar în privire am soiul ăla de nemulțumire, care se vede foarte bine.
Simt că sunt pe cale să explodez, și sunt și în perioada aia dinainte de menstruație și mă ia disperarea cu totul în ghearele ei. Nu suport să mă atingă cineva, darămite să-mi zgârâie stropul ăla de răbdare pe care-l păstrez. Stropul ăsta de răbdare pe care singură mi l-am inventat, de foarte mult timp, atunci când eram certată și tăceam, când zburau critice spre mine și tăceam...și zâmbeam, ca să nu-l lipsesc pe cineva de confortul de a se simți puternic. Iată chiar la capitolul putere am dat toți greș. Puterea înseamnă altceva, nu să țipi, să pui la colț sau să domini. Asta nu se numește putere. Abuz se cheamă, de parcă mai are cineva nevoie de definiții.
Puterea înseamnă exemplu. De iertare, de răbdare sănătoasă, de bunătate, de înțelegere, de iubire.
De la un timp nu mai cred în iubire condiționată. Înseamnă că nu mai e iubire, e confort fizic, moral, psihologic al cuiva. Iubirea nu are valențe condiționate. Așa am înțeles-o noi. Iar greșit. Nu e teorie s-o înțelegem, se simte, e vânt, e aer, e libertate, e zâmbet, privire, îmbrățișare, tăcere.
Și puiul ăsta de om, care tace în timp ce eu îl încalț, plină de nervi, n-are nevoie de nicio poezie pe care i-o spun eu pe de rost. Fără intonație, fără virgule, fără emoții. Are nevoie să simtă. Să simtă că este iubit. Fix în acest moment în care nu cooperează deloc cu mine. Îl dor urechile de la vorbăraia mea, "conștiincioasă", îl sperie chipul meu trecut prin filtrul disperării. Are nevoie de îmbrățișare, ca de aer, fix în acest moment în care eu îi spun să zâmbească.
Apoi tac, vreme de câteva secunde, îmi iau copilul în brațe și stăm așa câteva secunde, preț de o veșnicie. Simt cum se topește un sloi de gheață înăuntrul meu. Nu știu de ce, dar am certitudinea că și el simte la fel și asta îmi umple sufletul cu mai multă iubire, pentru că iubesc înseamnă să văd iubirea mea pe chipul lui, s-o simt în sufletul lui pur și curat.
Nu întotdeauna iubirea înseamnă să te simți iubit.
Poate e răbdarea aia la care am muncit atâta? Răbdarea aia care m-a înstrăinat de mine însămi, fiind ce voiau ceilalți?
Nu, e iubirea. Ca vântul, ca aerul, ca libertatea, ca tăcerea!
Prea multă teorie băgăm în cap, și care nu se potrivește, și care se contrariază cu ceea ce credem noi, și mult gunoi, și atunci simțim mult mai puțin. Nu e vorba de cărți, e vorba despre cât de mult ne permitem să fim atunci când suntem înconjurați de atâta informație?
N-au nevoie de o mamă aproape perfectă, care se gândește ce tactici mai știe, despre care a mai citit, au nevoie de o mamă care-și dă voie să simtă. Nu atât să știe, cât mai ales să simtă, să fie!
Sursa foto Pixabay
Jurnalul unei zâne este și pe Facebook. Putem prieteni și acolo. Țin să-ți mulțumesc pentru vizită!
Cu chiu, cu vai îl scot de sub plapumă și încerc să-l îmbrac. Mă enervez, în sinea mea, că nu se îmbracă singur, că nu cooperează. Tac, dar știu că supărarea îmi desenează pe față, destul de accentuat, cuta dintre sprâncene, îmi lasă buzele în jos, iar în privire am soiul ăla de nemulțumire, care se vede foarte bine.
Simt că sunt pe cale să explodez, și sunt și în perioada aia dinainte de menstruație și mă ia disperarea cu totul în ghearele ei. Nu suport să mă atingă cineva, darămite să-mi zgârâie stropul ăla de răbdare pe care-l păstrez. Stropul ăsta de răbdare pe care singură mi l-am inventat, de foarte mult timp, atunci când eram certată și tăceam, când zburau critice spre mine și tăceam...și zâmbeam, ca să nu-l lipsesc pe cineva de confortul de a se simți puternic. Iată chiar la capitolul putere am dat toți greș. Puterea înseamnă altceva, nu să țipi, să pui la colț sau să domini. Asta nu se numește putere. Abuz se cheamă, de parcă mai are cineva nevoie de definiții.
Puterea înseamnă exemplu. De iertare, de răbdare sănătoasă, de bunătate, de înțelegere, de iubire.
De la un timp nu mai cred în iubire condiționată. Înseamnă că nu mai e iubire, e confort fizic, moral, psihologic al cuiva. Iubirea nu are valențe condiționate. Așa am înțeles-o noi. Iar greșit. Nu e teorie s-o înțelegem, se simte, e vânt, e aer, e libertate, e zâmbet, privire, îmbrățișare, tăcere.
Și puiul ăsta de om, care tace în timp ce eu îl încalț, plină de nervi, n-are nevoie de nicio poezie pe care i-o spun eu pe de rost. Fără intonație, fără virgule, fără emoții. Are nevoie să simtă. Să simtă că este iubit. Fix în acest moment în care nu cooperează deloc cu mine. Îl dor urechile de la vorbăraia mea, "conștiincioasă", îl sperie chipul meu trecut prin filtrul disperării. Are nevoie de îmbrățișare, ca de aer, fix în acest moment în care eu îi spun să zâmbească.
Apoi tac, vreme de câteva secunde, îmi iau copilul în brațe și stăm așa câteva secunde, preț de o veșnicie. Simt cum se topește un sloi de gheață înăuntrul meu. Nu știu de ce, dar am certitudinea că și el simte la fel și asta îmi umple sufletul cu mai multă iubire, pentru că iubesc înseamnă să văd iubirea mea pe chipul lui, s-o simt în sufletul lui pur și curat.
Nu întotdeauna iubirea înseamnă să te simți iubit.
Poate e răbdarea aia la care am muncit atâta? Răbdarea aia care m-a înstrăinat de mine însămi, fiind ce voiau ceilalți?
Nu, e iubirea. Ca vântul, ca aerul, ca libertatea, ca tăcerea!
Prea multă teorie băgăm în cap, și care nu se potrivește, și care se contrariază cu ceea ce credem noi, și mult gunoi, și atunci simțim mult mai puțin. Nu e vorba de cărți, e vorba despre cât de mult ne permitem să fim atunci când suntem înconjurați de atâta informație?
N-au nevoie de o mamă aproape perfectă, care se gândește ce tactici mai știe, despre care a mai citit, au nevoie de o mamă care-și dă voie să simtă. Nu atât să știe, cât mai ales să simtă, să fie!
Sursa foto Pixabay
Jurnalul unei zâne este și pe Facebook. Putem prieteni și acolo. Țin să-ți mulțumesc pentru vizită!
Comentarii
Trimiteți un comentariu