Toate Evele mele

    Unele zile sunt atât de grele, indiferent că-s duminici sau luni, indiferent de vremea de afară sau muzica care se-aude pe fundal.
Te trezești într-o duminică și realizezi că toată dispoziția ta e fix pe dos. Numeri până la zece, până la douăzeci, bei un pahar cu apă și o cafea fierbinte, un pic amară, așa cum îți place, privești pe geam la frunzele castanului care cad fără grabă și, totuși, starea ta nu se schimbă.
***
Când băieții au făcut doi ani, am simțit că o iau razna. Nu era vorba de "teribilii 2 ani", ci de epuizarea mea fizică și psihică, de ambiția mea de a fi o mamă perfectă, în ciuda oboselii, iritării și stresului pe care le simțeam și le acumulam. Când am crezut că pot să mă descurc la fel de bine și în continuare, am început să țip la copii. În fiecare zi tot mai tare. Uneori până răgușeam, iar după asta plângeam ore în șir înainte să adorm.
Am făcut atunci multe crize de nervi, m-am transformat într-o femeie veșnic frustrată, nemulțumită, relațiile cu soțul meu erau de cele mai multe ori acuzatoare, cu copiii erau relații de putere, iar cu mine însămi - de negare și ură.

Evadam foarte des în natură. Cutreieram parcurile și căutam locuri ferite de ochii lumii. Unele zile erau foarte frumoase, eu eram caldă, zâmbitoare, iubitoare, iar în alte zile eram asemenea unei furtuni, tunam atunci când te așteptai cel mai puțin.
Și nu mi-era deloc bine. În fiecare clipă mă însoțeau zeci de regrete chiar dacă eram calmă, iubitoare, caldă. Vedeam în jur mulți părinți care strigau la copiii lor și am înțeles că uneori sunt și eu așa. Mi-am recunoscut acest adevăr. Pe talerul meu de mamă, acest adevăr se trăgea în jos, iar gândurile și conștiința mea deveneau mai ușoare, pline de alinare.
Ce poate să înțeleagă un copil de doi ani de la un părinte care strigă? Teamă, frică, dar și convingerea că așa te manifești în plină criză de furie și nervi.
Eu am învățat de mică să-mi reprim emoțiile grele și pentru mine asta e ceva familiar, dar nu sănătos. Au trebuit să treacă treizeci de ani din viața mea și să aflu de la doi pui de om de doi ani că cel mai bun antidot al furiei e râsul și țopăiala, și îmbrățișările.  Asta ca să știu că din orice criză se iese, se învață.
Mai avusesem tangențe cu depresia, asta se întâmplă des oamenilor care-și reprimă emoțiile, pentru că nu ai cum să fii calmă, răbdătoare și serviabilă întotdeauna. Vine un moment când o simplă privire declanșează emoțiile adormite.
Dar...copiii au șanse mari să-ți facă ție cunoștință cu tine și ajungi să te întrebi, să te cunoști și fie te hotărăști să te deschizi cunoașterii, fie rămâi în continuare să dezvolți relații de putere cu ei.
Totul stă la limita alegerilor.
Când zic de stările mele depresive nu am în vedere că țipam de se zguduia blocul sau loveam în stânga și dreapta. La suprafață sunt totuși un om calm și timid.
Mă refer la stresul pe care-l simțeam uneori fie din cauza menstrelor, fie din cauza părului murdar, a lipsei de somn, a oboselii, a prafului neșters, a jucăriilor împrăștiate, gătitul mâncării etc.

În societatea noastră nu prea se discută chestii de astea pentru că automat devii obiectul acuzărilor și judecăților nedrepte. Și asta foarte mult acționează asupra unei mame, o face să se îndoiască de propria bunătate și încredere, iar frustrările nu mai încap în ascunzătorile lor.
O mamă obosită nu este echivalentul unei mame care nu-și iubește copiii sau căreia nu-i pasă. O mamă obosită este o mamă obosită, epuizată, o femeie care-și dorește timp, spațiu și liniște. 

Eu nu prea am avut cui să cer ajutorul și am încercat să duc în spate și copiii, și curățenie, și gătit. Nu zic că nu mi-a reușit, dar eram uneori stoarsă de energie. Așteptam ora șapte seara ca nu știu ce. Îi miroseam soțului meu pașii și răsuflam ușurată când auzeam cheia în broască.
Am înțeles repede că educația copiilor este despre educația părinților și am investit mult timp, efort și creativitate să mă educ. Am citit mult, atât literatură de specialitate, dar mai ales ficțiune pentru că ea relaxează și-ți sustrage atenția de la gândurile negative. Am scris mult, am făcut zeci de jocuri, am dansat, mi-am recunoscut greșelile și oboseala. M-am contopit cu natura, eu nu știu un psiholog mai bun decât natura. Copiii mei m-au ajutat să ies din prăpastie. Au atât de multe lucruri să ne învețe copiii. Despre viață, despre cum să trăim, despre ce contează cu adevărat, despre simplitate, iubire, curaj. Copiii își cresc părinții! Spiritual! Eu m-am schimbat mult, am devenit mai zâmbitoare, mai caldă, mai curajoasă și am învățat să iubesc și să prețuiesc. Nu am scăpat de teama de a fi judecată, dar am înțeles că teama asta e energie zadarnică pentru că niciodată oamenii n-or să înceteze să bârfească, să acuze, să judece, să arate cu degetul, să se șușotească.

Sunt toate Evele mele la un loc. Fiecare e o emoție care mă întregește. Fiecare are putere și frumusețe. Sunt făcută din fiecare. Culori, forme, voci, gesturi, gânduri - toate diferite, și în același timp, toate la fel, adică eu. Am învățat să mă simt și știu aproape întotdeauna ce fel de Evă sunt, în momentul respectiv.

În clipele colorate în culorile depresiei sunt mai fragilă decât sticla, iar pe dinafară dau impresia că-s puternică și autoritară. Și nu înțeleg de ce mintea se încăpățânează să fiu fragilă? Să fiu eu. În astfel de momente scot din mine tot ceea ce nu-mi place să cred că sunt. Paradoxal, tot ceea ce ar trebui să accept și să iubesc. E o metodă de a crește din cenușă.
Și fix din cenușă renaști.

Și vine o duminică sau o zi de joi și simt că zbor pe una din aripile furiei. Pentru că unele zile sunt grele. Totul este ciclic, asta ne învață mai ales toamna și la fel ca fiecare toamnă, în fiecare an devin o toamnă de aur. Neșlefuită, doar o toamnă în schimbare, în transformare...